Vinzoleli si izmeneli

Povestea noastra se intimpla in mass- media, mai ales in televiziuni. In culise suna telefoane. Personaje puternice ale zilei, secretarele lor, adjunctii lor, lingusitorii si profitorii de duzina suna tot timpul ca sa isi plaseze clientul. Dumnezeule, si ce scandaluri, suparari, usi trintite! Ai impresia in orice moment ca traiesti clipa decisiva, „acum ori niciodata!!!“. Ironia sortii face ca la Bucuresti nimic sa nu fie decisiv. Si asta se vede dupa… Dupa ce evenimentul s-a consumat si zeul a fost infatisat multimii pe micile ecrane, totul, dragi telespectatori, se uita. Expertii, cei care duc geanta, bagatorii de seama, fripturistii rasufla, dragii de ei, usurati. De la seful lor, nadusiti, adusi in unghi de 90 de grade, din sale, asteapta tot felul de decoratii, ocheade favorabile si marinimoase profituri. Fanfara turnatorilor de baliverne dulci ca mierea in urechile zeului face deliciul acestei mici lumi.

Sigur, politicienii depind de imaginea lor. Dar unii chiar cred ca totul tine de imagine. De ce se spune despre ei si de ce se vede. Nu realitatea conteaza, ci aparenta. Or, aceasta aparenta, cred unii experti de provincie, poate fi construita, creata. Ca e o fictiune. Ei cred, sau vor sa creada neaparat, ca presa face minuni si ca poate transforma un cadavru politic, un imbecil, intr-un cavaler fara prihana. Cum se obtine o buna imagine, asta e alta poveste. Unii politicieni mai fac totusi cite ceva. Macar ca se tin de cuvint, uneori. Asta poate face o buna reputatie. Altii, ca sa adune voturile, promit marea cu sarea. Nu le trece prin minte ca va trebui sa si faca ce-au zis. Cind vine ceasul adevarului, dau vina pe presa. Jurnalistii le sint atunci brusc dusmani, e nevoie de „un tap ispasitor“, e „o coterie“ aranjata de mass-media etc. Am auzit acest text din multe guri. Daca s-ar uita la bilantul lor real, nu ar mai fi atit de siguri de ei. Mai trebuie sa si faca unele lucruri pentru fraierii de votanti. Minciunile nu tin la infinit. Nici macar 200 de zile. De aici vine si obsesia de a-i demoniza pe jurnalisti. Sint doua solutii aici practicate de politicieni. Ori ii cumperi, cum imi spunea cineva, ori ii distrugi. Ii iei emisiunea, il scoti de la ziar. Daca patronii nu sint „intelegatori“, le trimiti controale financiare pe cap si portareii, le tai publicitatea. Duci un razboi de gherila contra lor. Bineinteles, in public ramii admiratorul lor. Simplu ca buna ziua. Mai poti sa ii denunti, in caz de urgenta, ca nu sint patrioti, ca au niste invirteli etc. Asta asa, ca glazura a intregii afaceri.

Mai ales cind este in opozitie, politicianul nostru bintuie lumea presei cu un zimbet pina la urechi. Linguseste, face vizite, promite, isi aminteste numele catelului si al nevestei tale. Face curte frenetic oricui are un colt de pagina la ziar, o rubrica la radio, citeva minute la o televiziune, oricit de pricajita ar fi ea. Este deschis, sustine presa, iar libertatea ei este sfinta. In fine, varsa lacrimi de crocodil. La putere, jocurile se schimba. Apar secretarele, gealatii, telefoanele ocupate, sefii de cabinet, consilierii si plescarii de toate tipurile. Anturajul a distrus cariera multor politicieni, de la presedinte la ministru, de la premieri la senatori si deputati. Am vazut destule capatini rostogolindu-se pe scari. E doar o problema de timp. Ceasul lucreaza in dezavantajul facatorilor de iluzii, al scamatorilor de profesie. La putere apar izmenelile, orbirea. Cine nu tine hangul insa se face praf. Chiar daca Excelenta sa e ocupata cu afacerile grave, mari si importante ale tarii. O amanta noua, un comision in Elvetia departe de ochii lumii, un copil care trebuie pricopsit, un rival care trebuie doborit. Tot ii vine sorocul. Jocul este ca o moneda cu doua fete. Nu stii ce fata cade, cap sau pajura. Si nu stie nimeni.