O dezbatere pe tema viitorului economic al Romaniei se termina, ca multe alte dezbateri, fara nici o concluzie clara. Totusi, am putut vedea doua pozitii divergente. Pe de o parte cea a oficialilor FMI, Uniunii Europene, OCDE, Bancii Mondiale. Acestia se refera mereu la reducerea arieratelor din economie, la cresterea productivitatii muncii, reducerea inflatiei, la mentinerea unui ritm ridicat de dezvoltare economica, privatizare si simplificarea procedurilor pentru agentii economici. Teme pe care le tot discutam, dar se pare ca nu prea actionam din moment ce ne sint mereu aduse la cunostinta.
Pe de alta parte, am putut vedea, in toata splendoarea ei, pozitia unora din guvernul Romaniei. Un reprezentant, poate tipic pentru actuala clasa de conducatori politici de la noi, inginer de profesie, cu o lunga cariera de oportunist in spate, se intreba retoric: cine poate sa ne spuna in ce trebuie sa investim pentru a recupera decalajele care ne despart de lumea civilizata? Cind auzi o asemenea intrebare te cutremuri.
Totusi, trebuie sa recunoastem ca este un progres. Acum zece ani ni se spunea ca nu exista nici un decalaj, ca Romania este in Europa cu spiritul si inima, ca noi aparam portile Europei de barbari cind occidentalii se ocupau de cucerirea coloniilor si deci ei trebuie acum sa plateasca o datorie istorica acumulata in timp. Ni se mai spunea ca noi avem un parcurs original, special, ca nu sintem ca altii, avem trei creiere si doua inimi si numai rautatea lumii ne face sa nu reusim sa traim bine fara sa muncim. Trebuie sa recunoastem ca pozitia de a recunoaste ca exista decalaje este intr-adevar un progres fata de pozitia ca noi avem anumite avantaje pe care altii nu le au. Faci un pas inainte cind incepi sa vezi realitatea.
Cum adica, in ce trebuie sa investim? Investitiile le fac oamenii, nu guvernele. Din cind in cind, cite un guvern spune ca face o centrala nucleara, o sosea, o noua cale ferata, un tunel sau un pod, cerute de mediul economic si uneori politic. Daca investitia respectiva se face din banii statului, respectiv din taxele pe care le platim noi toti, atunci fara greseala se intimpla urmatoarele lucruri: investitia este foarte scumpa, intirziata fata de termene, provocatoare de scandaluri de coruptie, discutabila din punct de vedere economic si, in sfirsit, indatoreaza statul inca si mai mult decit era. Ni se dau mereu exemple de cele facute de sistemele dictatoriale. Autostrazile lui Hitler sau industria chimica a lui Ceausescu. Industria chimica a lui Ceausescu o stim cu totii: a costat peste opt miliarde de dolari (bani din 1975, dubli ca valoare fata de cei de astazi) si a generat pagube de vreo zece miliarde de dolari, plus poluarea mediului, plus privatiuni fara seaman pentru toti oamenii nascuti si nenascuti ai acestei tari. Ce nu stiu de obicei oamenii este, de asemenea, ca Hitler a facut autostrazile cu firme private, de obicei cu capital american, francez, belgian, olandez, britanic, carora le-a dat tot felul de facilitati. De exemplu, daca angajau someri, statul german le oferea 80% din salariu. Firmele au adus toate tehnologia de autostrazi pe care apoi nemtii au perfectionat-o. Cind Hitler a invadat Olanda, Belgia, Franta, Danemarca etc., una din primele lui griji a fost sa treaca companiile carora le datora bani (multe din ele detinute de capital evreiesc) in proprietatea statului german (pe atunci se chema rechizitionare) si sa le anuleze datoriile.
Cu alte cuvinte, grija investitiilor nu trebuie sa agite capul deja incins al unora dintre guvernantii nostri. Investitiile le fac oamenii, agentii economici privati, care cunosc piata si traiesc zilnic presiunile ei. Statul are alte sarcini, decit in ce sa investeasca pentru a mentine ritmul cresterii economice.
Iar daca intrebati un particular in ce trebuie sa se investeasca pentru a creste economic, el va va raspunde: in ce se vinde. Si anume, sa produci ce se vinde, cu minimum de costuri si maximum de profit. Restul nu are importanta.
Grea lectie pentru cei care guverneaza cu modelul lui Stalin in cap.
