America s-a plictisit de nuante

Sfirsit de decembrie 2002, Marsilia, Quai des Belges. Doi cetateni, un barbat si o femeie, tin in aerul rece al serii si pe intuneric o pancarta pe care scrie: Stop Bush! In jurul lor, alti citiva impart tracturi impotriva politicii SUA fata de Irak. Trecatorii nu-i refuza; le iau si merg mai departe. Unii isi arunca peste text o privire grabita, altii se multumesc sa le vire in buzunare. In ambele cazuri, textul protestatar, tras la imprimanta unui calculator, se va pierde in maldarul de fluturasi, pliante si alte asemenea materiale publicitare oferite gratuit cetateanului din democratia economiei de piata.

Aceasta scena se petrecea in timp ce in Portul Marsilia sedea ancorat portavionul nuclear „U.S. Truman“. Peste 14.000 de membri ai personalului, rachete cu raza medie de actiune, 3.000 de televizoare, un adevarat stat plutitor. Nava era in drum spre Orientul Apropiat, inscriindu-se, prin deplasarea sa urgenta, in vasta si fatala concentrare de trupe americane in jurul Irakului. Doi cetateni tinind o pancarta inchipuie o miscare menita a se opune uriasei, inspaimintatoarei desfasurari de forte militare americane la nivelul planetei. Si fara prea multa imaginatie, n-ai cum sa nu pui fata in fata, in vadit contrast, amaritul protest cu pancarta de pinza si manifeste trase la imprimanta si formidabila pregatire de razboi a masinariei SUA. Din aceasta comparatie nu se poate naste decit o concluzie pesimista. Razboiul impotriva Irakului va avea loc. Interesele americane sint atit de mari in ceea ce priveste petrolul irakian, controlarea Orientului Mijlociu- zona de eterna zurba a planetei- incit si daca ar iesi in strada nu doi cetateni, ci milioane, campania tot ar fi declansata. Din acest punct de vedere, e in pozitia americana ceva in stare sa ne nelinisteasca pe noi, astia care mai credem in legalitate internationala, in bun simt, in relatiile dintre state? Americanii au pus ochii pe Irak. Altadata, pentru a porni un astfel de razboi, administratia de la Washington s-ar fi straduit sa gaseasca pretexte credibile sau, cel putin, sa-si acopere actiunea printr-un mandat ONU. Acum, americanii par nu numai nepasatori la necesitatea de a face ceva macar de ochii lumii, dar si hotariti sa arate ca ei nu mai trebuie sa tina cont de astfel de fleacuri diplomatice. Zadarnic bombanesc unii ca Bagdadul nu poate fi lovit, cita vreme inspectorii ONU declara ca n-au gasit nimic suspect. Zadarnic obiecteaza unii ca e un dublu standard sa lasi in pace Coreea de Nord, care face totul sa-si arate agresivitatea nucleara, si sa ataci Irakul, care se straduieste din rasputeri sa demonstreze ca n-are bombe atomice. Statele Unite ale Americii merg mai departe. Nu le intereseaza nici razboiul mediatic, nici posibila imagine de agresor, nici posibilele consecinte catastrofale ale interventiei.

Ce i-a apucat pe americani? Nu mai au nici un interes sa treaca in ochii planetei drept o putere corecta, atenta la nuantele de legalitate si justitie internationala? Raspunsul ar putea sa surprinda. Nu. Nu mai au nici un interes. Ajunsa in punctul maxim al puterii sale economice si militare, ramasa singura superputere de pe planeta, America nu mai are nici un interes sa mai joace teatrul subtilitatilor. Ea socoteste ca in lumea de azi, in care e nevoie de un jandarm planetar, singura politica eficienta e cea a fricii.

Asa au procedat la un moment dat toate imperiile: si cel roman, si cel otoman, si cel austro-ungar. Ce s-a intimplat cu ele mai tirziu se stie.