Iarba verde de acasa

Un foarte distins om de stiinta intors dintr-o calatorie prin tari apusene deplingea intr-o tableta publicata intr-un ziar bucurestean lipsa de unitate a diasporei romanesti; se referea cu precadere la acei compatrioti plecati mai de mult din tara si care constituie comunitati numeroase in mari orase europene. Ma intreb insa ce motiv ar putea fi invocat ca un element coagulant pentru realizarea unei unitati efective si eficiente. Si ce face statul roman pentru realizarea acestui deziderat? Caci sint sigur ca majoritatea celor plecati poarta in suflet dragostea si nostalgia tarii din care au plecat; dar tara la care se gindesc ei este una normala, care sa fie cu adevarat o patrie pentru toti locuitorii ei, nu o tara a imposturii, a coruptiei, a saraciei crunte. Nu o tara pe care politicienii mediocri si verosi au adus-o pe ultimul loc in Europa, o tara care s-a debarasat de dictatura si de orinduirea potrivnica specificului si intereselor sale acum 13 ani, dar acest lucru nu se simte.

In anul Olimpiadei de la Montreal ma aflam in capitala Mexicului, ca profesor, invitat la un institut de invatamint superior (in acea perioada, Ceausescu aprobase plecarea a unui numar mare de profesori, ingineri etc., ca sa lucreze peste hotare, in special in lumea a treia, in schimbul unui impozit nemilos, in valuta). Cind mergeam la posta centrala ca sa expediez scrisori in tara, functionara imi cerea sa specific pe plic continentul in care se afla Romania. Dupa stralucita victorie a Nadiei Comaneci, nu mi s-a mai cerut acest lucru.

Un coleg de origine romana care preda un curs de literatura romana in Mexic, dar si la Chicago, mi-a pus un disc cu vechi melodii romanesti, inregistrat in America. Melodiile erau interpretate de nepotii taranilor din Ardeal, veniti in America dupa primul razboi mondial, ca sa stringa bani cu care, la intoarcere, sa-si cumpere pamint. Majoritatea nu s-au mai intors, dar au pastrat limba si cintecele de acasa.

Diaspora romana din Mexico City era formata din oameni cu o foarte buna pozitie materiala si sociala. Doi din medicii presedintelui Mexicului erau de origine romana. Dar diaspora era aproape complet ignorata si total inutilizata din cauza liniei oficiale impuse. Cind baletul Operei Romane (si ce balet!) a dat un spectacol la Bellas Artes, marea sala s-a dovedit neincapatoare pentru romanii-mexicani care doreau sa asiste la spectacol, onorat de presedintele Mexicului; si a fost un spectacol cu adevarat magnific. Cind s-a sugerat la Bucuresti ca astfel de evenimente culturale majore ar trebui repetate, atunci a fost trimis un nou atasat cultural in persoana tovarasului colonel Soare, care s-a ingrijit de aparitia unui volum despre Ceausescu, sub semnatura cumparata a unui rector al unei universitati din sudul Mexicului.

Ma intreb daca actualele ambasade romane fac ceva consistent pentru atragerea interesului romanilor din tara respectiva. Aceasta s-ar putea face doar prin reliefarea si cultivarea valorilor autentice culturale, stiintifice, artistice. Ori, cum in tara aceste valori sint batjocorite, cum am putea face acest lucru? In plus, alegerea de multe ori a ambasadorilor dupa criterii politico-clientelare, dintre politicieni care au calcat putin strimb, dar sint „de-ai nostri“ sau dintre rinocerii somnorosi, nu pare o optiune fericita.

Astazi, in conditiile unor posibilitati reale de libera circulatie, numarul romanilor care parasesc tara este mare. Unii o parasesc temporar pentru a munci in vest, pentru a stringe bani pentru o locuinta sau pur si simplu pentru a-si ajuta familia din tara, unde nu gasesc de lucru sau primesc un salariu de mizerie. Din pacate, unii platesc cu viata modestul lor vis de imbogatire, ca si cei doi muncitori din Israel ucisi zilele acestea.

Mai sint si unii care incearca sa obtina bani prin mijloace mai putin legale, dar acestia constituie exceptia si nu regula.

Exista insa o categorie speciala de romani plecati peste hotare; cei care au absolvit un institut de invatamint superior. Unii pleaca din tara ca emigranti, negasind slujbe pe masura pregatirii lor si remunerate decent. Altii se duc cu burse de specializare si dupa epuizarea stagiului ramin in tara respectiva. Cei mai multi dintre acestia devin cetateni ai tarii respective, depun o munca de calitate, sint respectati si remunerati decent, incit ii mai pot ajuta si pe cei de acasa. Unii ajung in mari universitati, institute de cercetari sau artistice. Toti acestia demonstreaza celor din jur ca exista si alt fel de romani, in afara de cersetori si borfasi. Si fac aceasta in mod natural si nepremeditat, si prin urmare nu cer nici recunostinta, nici admiratie. Si nici n-ar fi cazul; caci, in fond, au optat pentru o anumita orientare a existentei lor si aveau tot dreptul s-o faca. Intrucit au in fond o singura viata si nu vad de ce ar trebui s-o sacrifice pentru bunastarea altora.

Si trebuie sa le recunoastem curajul de a incerca un nou inceput, intr-o noua tara; desi poate mai mult curaj le-ar fi trebuit sa ramina in Romania; cel putin in Romania de astazi.

Intr-un fel sau altul, cei plecati sint legati de tara; Romania nu e o tara pe care s-o uiti usor. Mai ales cind in ea ai petrecut tineretea si adolescenta. O sinteza a posibilelor sentimente pe care le are un tinar roman care a hotarit sa ramina in alta parte e continuta intr-o scrisoare a unei tinere plecate cu o bursa in State, scrisoare publicata intr-un ziar bucurestean. Dupa ce reconstituie spatiul mioritic in care a crescut, cu elementele lui traditionale, cu aspectele arhaice ale existentei, implantate in sentimentul timpului impietrit ce conduce la concluzia ca lucrurile nu se schimba, asa au fost totdeauna si asa vor ramine mult timp, tinara declara ca nu se mai intoarce. Mama ei a facut-o si regreta. Si tinara incheie spunind ca noaptea se gindeste la Romania si plinge.

Am mai vazut de curind la TV cum un roman stabilit in Germania, in interventia sa telefonica, plingea.

E dureros de frumos sa constati ca romanii plecati din tara pling de dorul tarii; dar si mai multi sint romanii din Romania care pling. Dar nu de dor. E dureros si faptul ca Romania e o tara pe care o iubesti mai cu seama cind nu traiesti intr-insa.

E dureros, de asemenea, ca atitia tineri valorosi traiesc in afara tarii; dupa cum e la fel de dureros faptul ca in tara nu s-ar fi putut realiza, striviti de nulitati, impostori, escroci. Asa, cel putin acolo unde sint, ei contribuie la realizarea unor bunuri materiale si spirituale care, intr-o infima proportie, poarta si o determinare romaneasca. Puterea de aici a mai facut apeluri ca ei sa se intoarca; dar apelurile au fost timide, de teama ca nu cumva ele sa fie ascultate. Iar pierderea imensa de inteligenta, profesionalism nu ingrijoreaza pe nimeni.

N-as vrea sa se creada ca as considera ca aceia care ramin in Romania sint eroi sau martiri. Nu. Unii dintre noi nu pleaca fiindca nu pot, altii nu vor. Altii au pierdut speranta ca aici sau in alta parte ar putea fi mai bine. Unii nu pleaca fiindca stiu ca nu vor putea face fata dincolo, altii nu pleaca fiindca o duc prea bine aici. Uneori insa, cind vad cite valori certe, autentice au parasit tara, iar pe de alta parte ma uit la clasa noastra politica, la parlamentarii nostri, imi vine sa zic si eu ca unul dintre eroii lui Caragiale: Viceversa, viceversa!