Viata lui Mos Craciun

Tatal meu avea darul, eu nu-l mai aveam. Si trebuia sa rup din mine cite un bulgare de fericire, sa il ascund de lumea toata, sa il ingrop in gradina uitatului, in speranta ca darul pierdut pe o singura generatie se va intoarce inapoi odata. Tatal meu a fost Mos Craciun. Pentru ca avea sufletul mai bun decit altii.

Bunicul meu nu a fost Mos Craciun. A fost un taran bogat, atit de bogat incit a avut bucatarie de lut, casa de lut, gradina de pamint, si a cumparat, dupa o viata de soldat, o batoza care a facut din el un om avut. Pentru ca de pe urma treieratului agonisea parale pentru scoala tatalui meu, de Mos Craciun, au venit vremuri in care i s-a reprosat ca nu este Mos Craciun, ci un hain de chiabur, care fura darurile copiilor taranilor.

M-am uitat in gind azi, prin curtea lui de acum o luna, de la tara. Vedeam doar o casa de lut, cu un hol, o bucatarie si trei camere, iar in curte, o bucatarie cu test. Ca sa stai in ea, trebuia sa te apleci si sa ramii asa, ca o dovada ca se stia de pe atunci ca darul pamintului te sileste sa pleci capul. In coltul bucatariei, un cirlig atirnind de horn si, pe pamint, pirostriile cu trei picioare. Asta este tot ce a ramas dupa parintii lui Mos Craciun. O casa darapanata, o fintina secata si o bucatarie fara fum.

Pe vremea lui Mos Gerila, care a urmat vremii lui Mos Craciun, un singur lucru s-a facut si s-a pastrat in casa copilariei lui Mos Craciun: doi stilpi din beton, armati cu fier beton, tinind pe cap, ca femeile de la tara, un acoperis, la intrare. In rest, Mos Gerila a fost atit de darnic cu copiii taranilor incit a secat si balta si a plantat porumb, ca sa nu se emancipeze liber si independent vreun fiu de Mos Craciun, fara linie rosie de partid pe carnetul de pescar.

Tatal meu a fost Mos Craciunul meu si al intregului sat. Din cind in cind, mama ii mai spunea, pentru a-l aduce cu picioarele pe pamint: „Mai, tu care faci atitea pentru toti din satul tau, Craciun, si de nicaieri, de ce nu le ceri si tu ceva, ca toti iti sint datori, ca miine, uite, vor uita ca ieri!“

Tata tacea, zimbea si nu le cerea nimic. Si dadea mai departe. Unuia, bani imprumut, altuia, adapost, altuia, rost, altuia, sfat, altuia, o palma, altuia mai indaratnic, o sudalma. Si pe toti i-a lasat datori. Mie mi-a daruit ce a avut de dat mai greu: dragostea de tata.

Mos Craciun a murit la 54 de ani, de cancer. Unii zic ca seful lui, darnic cu inaltii, zgircit cu cei mici, i-a mincat ficatii. Altii, ca nici copiii lui nu s-au dovedit demni de el.

Cind a murit Mosul, s-a strins atita lume la el in casa, incit ferestrele au ramas deschise, sa intre cine vrea si sa plece macar cu amintirile in plasa. Si sa le spuna copiilor lor ca toate darurile lor au fost de la Mos Craciun, care a plecat si el, in sfirsit, sa primeasca.

Lumea l-a uitat pe Mos Craciun. L-am uitat si eu. Am vizitat casa copilariei lui. Acolo, daca as dori acum sa fiu Mos Craciun, lucrind gradina, nu as plati nici lumina Dumnezeiasca.

Mi-a mai ramas ceva de facut in amintirea lui: sa-i invit parintii intregii lumi, de Craciun, la el acasa. Sa le spun povestea lui Mos Craciun. Sa ii rog sa investeasca mai departe in daruri: in autoturisme, in informatica, in banci, in asigurari, in industrie, in identitate digitala, in economie, in singuratate, in…. Dar nu in viata.

Viata s-a nascut de Craciun. Se desface din panglicile multicolore in care a fost ambalata, se imparte, se joaca parintii cu ea, se bucura mult, o uita pina la urmatorul Craciun, vor alta viata. Si tot n-o invata.