Dosarele Securitatii (I)

Romania are o lege cu privire la dosarele fostei Securitati, numita Legea nr.187 pentru accesul la propriul dosar si deconspirarea Securitatii ca politie politica. Legea a fost adoptata in pripa in decembrie 1999, cu citeva zile inainte de reuniunea de la Helsinki, reuniune care urma sa includa sau nu Romania pe lista tarilor ce vor fi primite in Uniunea Europeana. Proiectul legii a fost discutat la nesfirsit in parlament si in mass-media, dar graba din decembrie 1999 se explica prin presiunile interne si externe de a o adopta, ca o conditie nespusa pentru un raspuns favorabil la Helsinki.

Legea spune ca orice cetatean are dreptul sa-si vada propriul dosar si sa ceara identificarea celor care au contribuit cu informari si denunturi la acesta. Legea mai spune, de asemenea, ca organismul care gestioneaza aceste cereri ale cetatenilor si persoanelor juridice are acces la arhivele Securitatii (si nu numai) pentru indeplinirea misiunii sale. Dupa alte multe negocieri au fost numiti membrii acestui Consiliu. Intre ei, Andrei Plesu si Mircea Dinescu, persoane emblematice pentru Romania de astazi, directori de constiinta si lideri de opinie.

Legea 187 are doua obiective majore: sa permita accesul fiecarei persoane la propriul dosar si sa deconspire Securitatea ca politie politica. Prima misiune este foarte reglementata in lege: se spune exact cine, cum, cit poate sa vada din propriul dosar. Nu este interzis sa faci copii si sa le publici. Nu este interzis sa ceri lamuriri suplimentare, ba chiar sint mentionate proceduri clare pentru toate aceste operatiuni.

Cel de-al doilea obiectiv, respectiv deconspirarea Securitatii ca politie politica, este foarte subtire reglementat in lege. Nu exista nici o procedura de studiu a caracteristicilor Securitatii ca organizatie a statului roman si finantata din banii oamenilor. Nu exista nici o indrumare metodologica privind deconspirarea modului in care s-a format, a evoluat si a functionat Securitatea. Nu exista nici un plan de lucru pentru a analiza cu precizie mecanismele prin care aceasta organizatie a primit un rol represiv din partea politicienilor vremii, si-a indeplinit rolul represiv, in paralel cu alte roluri si functii cunoscute sau necunoscute.

Consecinta este ca munca obisnuita a CNSAS a devenit permisiunea acordata unor persoane fizice si juridice de a-si vedea dosarul. Iar dupa aproape trei ani de aplicare a legii se vad rezultatele. Multi cer sa-si vada dosarele. Unii le obtin, dar accesul este foarte opac. Unii le obtin, multi nu le obtin. Nu se stie de ce. Cei care le obtin le citesc. Din cei care le citesc, multi decid sa nu le publice, se retrag acasa cu sau fara copii din dosar, meditind in tacere la ce au vazut in propriul dosar. Putini, foarte putini decid sa le dea publicitatii. Cei care le dau publicitatii devin eroi de o zi. Cei incriminati in dosarele devenite publice devin lepre pentru o zi sau pentru toata viata. Cu alte cuvinte, din misiunea legii de a deconspira Securitatea ca politie politica ramine numai rafuiala personala. Oamenii se acuza intre ei, mass-media discuta de ce nu exista bani pentru a transfera arhivele la CNSAS, CNSAS acuza SRI, SRI spune ca arhivistica este o stiinta complicata, ca unele dosare au disparut, ca altele nu sint complete, ca unele sint microfilmate, altele nu… Si uite-asa, fara sfirsit. Un balamuc intreg, din care rezulta un singur lucru. Securitatea nu este deconspirata ca politie politica, nimeni nu a aflat prin CNSAS cum a aparut, cum a functionat, cine a suferit, care au fost mecanismele institutionale ale Securitatii si cite dintre aceste mecanisme mai sint astazi in viata.