17.8 C
Craiova
joi, 28 martie, 2024
Știri de ultima orăOpiniiDreptul la diferenta

Dreptul la diferenta

Cum am marturisit in „Jurnalul american“ din „Aventuri solitare“, intr-o vreme in care era mai putin antiamericanism decat azi (cartea a aparut in 1996), nu vreau sa ma alatur celor care fac din „americanofobie“ un soi de panas. Formulat ca „nu-mi place America in principiu“, antiamericanismul mi se pare de un simplism jenant. Caci America inseamna nu doar crainicul care simte nevoia sa fie dezinvolt si bine dispus la televiziune chiar si atunci cand prezinta buletinul meteorologic, de parca „starea vremii“ ar fi o marfa careia i se face reclama si trebuie vanduta; nu doar o supraputere, cam aroganta, care crede ca soldatii ei trebuie exceptati de la normele internationale; si nu doar ameteala fizica pe care o simti in zgarie-nori, profund diferita de ameteala metafizica din catedralele gotice ale „Lumii Vechi“. America inseamna si Whitman, si Poe. Si singura Constitutie de pe mapamond unde e inscris „dreptul la fericire“. Ea le-a oferit multor imigranti sansa de a reusi si, probabil, nicaieri altundeva nu se poate intelege mai bine „dreptul la diferenta“. Dogmatizat, antiamericanismul devine un fel de sucursala a retoricii lui Castro, a fixatiilor „Jihad“-ului sau a unui „eurocentrism“ prea vanitos. Si, la urma urmei, despre care America vorbim cand spunem „America“? A metropolelor in care te simti ca in burta unei balene (senzatie pe care am avut-o la Los Angeles si la New York) sau a micilor orase care reprezinta, spun unii, adevarata America? A politicienilor sau a americanului obisnuit? A filmelor cretine, produse, parca, de maniaci ai sexului si ai violentei, sau America unor mari actori? Dar recunosc ca nu-mi plac nici cei care se dau in vant dupa tot ce e american sau vine din America, socotind ca primejdia „McDonaldizarii Europei“, de pilda, e o grija falsa. Daca antiamericanismul e stupid, snobismul care admira neconditionat mi se pare penibil.

Incontestabil, America avanseaza in modernitate cu o viteza pe care Europa nu prea are cum s-o egaleze. Dovada ca laboratoarele americane pregatesc premii Nobel in serie. Ea e, in acelasi timp, plina de contradictii. A creat o industrie alimentara parca anume pentru incurajarea obezitatii si o alta industrie pentru combaterea obezitatii, in care moda „fara“, adica „fara colesterol“, „fara grasimi“, „fara multe calorii“ a ajuns o adevarata obsesie. Dupa gustul american, obisnuit cu „happy-end“-ul, „Hamlet“, „Anna Karenina“ sau „Romeo si Julieta“ ar fi trebuit sa aiba alt final. Asta nu imputineaza numarul crimelor. Aberatiile sexuale, plictiseala, nefericirea dispun de ultimele cuceriri ale electronicii. Dar nicaieri ca in America, obsedata de viteza si de performanta, n-am observat o grija mai mare pentru lucrurile „atinse“ de timp sau innobilate de timp. In padurile declarate „parc national“ nu e permisa nici luarea unei crengi rupte. Totul trebuie sa ramana cum este. O floare smulsa reprezinta un delict. Tocmai de aceea nu inteleg de ce, cand vine vorba de Europa, americanii par, subit, inclinati sa considere „nationalista“ atentia data traditiilor. Sa se explice asta prin faptul ca America poate computeriza chiar absurdul, dar nu sesizeaza totdeauna cand pretentiile ei devin absurde?

La el acasa, americanul are, ca toti oamenii, sentimente, momente de tandrete si melancolii. In schimb, in filmele scoase pe banda rulanta, pe care le vedem si noi din belsug, gratie televiziunilor, hotarate sa ia din productia studiourilor americane doar ceea ce n-are legatura cu arta, eroul are o singura dilema: daca face sex inainte de crima sau dupa aceea. E adevarat ca si la el acasa, americanul obisnuit rezolva, de regula, mai simplu decat noi, europenii, problemele de viata. El are cultul reusitei si priceperea de a da la o parte ceea ce e inutil. E educat de mic sa fie eficient, pragmatic, sa castige bani. Prieteni? Dragoste? Evident, evident. Dar, inainte de toate, „afacerile“. Ele reprezinta legea de baza. Toate celelalte sunt ingrediente. Dar poate tocmai datorita prea marii increderi in sine, „noua Roma“ se deosebeste, intr-o privinta, radical (din pacate) de Roma antica. „Vechea Roma“ a construit sosele pentru filosofii greci. Si-a pus cohortele sa apere marea filosofie greaca. Invingatoare, s-a lasat invinsa de invinsi. Pe cand „noua Roma“ nu pare dispusa la asa ceva. Sau, cel putin, asa rezulta din greutatea cu care intelege in Europa ceea ce, la ea acasa, teoretizeaza, si anume „dreptul la diferenta“. Dreptul „Lumii Vechi“ de a-si gandi viitorul si in functie de traditii.

ȘTIRI VIDEO GdS

ȘTIRI GdS