Băbeni, cel mai mare oraş din judeţul Vâlcea, după cele două municipii Râmnic şi Drăgăşani, are o particularitate la nivel demografic şi social, acesta fiind produsul urban, potrivit primarului Ion Bâzâc, a “trei naţii”, fiecare venind cu aportul lor la nivel de tradiţii, meserii şi arhitectură.
Cele “trei naţii”, cum sunt numite de autorităţile oraşului, sunt românii, ungurenii şi rudarii, toate cele trei grupuri sociale împărţind oraşul în cartiere specifice şi care “au modificat centrul aşezării în ultimii trei sute de ani” funcţie de cursul Oltului şi al Bistriţei, dar şi funcţie de ponderea economică a activităţii specifice fiecărui grup, potrivit agerpres.ro.
“La început au fost românii, localnicii, aşezaţi în zona Pădureţu, la poalele dealului Firijba, şi Braia. Ei de fapt reprezintă nucleul localităţii, care avea centrul sau vatra în zona Braia. Pe atunci, Oltul avea cursul chiar la poalele dealului”, spune primarul Ion Bâzâc.
Românii se ocupau cu agricultura şi tăierea lemnelor. Lunca inundabilă a Oltului permitea cultura legumelor, iar pădurile de fag şi stejar care ajungeau până la Horezu au permis o dezvoltare destul de rapidă a aşezării, apărând şi prima dinastie de boieri, familia Băbeanu, cea care ulterior va da şi numele actualului oraş.
“Primii venetici care ajung aici sunt ciobanii din Mărginimea Sibiului. De fapt e acel exod masiv al bacilor ungureni, care au fugit de taxele impuse de Maria Tereza şi încep să se aşeze în sudul Parângului pe linia Mălaia, Vaideeni, Băbeni. Ungurenii vin astfel ca un grup compact şi se aşează în zona unde este centrul actual al oraşului, pe malul Bistriţei, în apropiere de vărsarea în râul Olt. Aici erau păşuni întinse şi o climă blândă care permitea păşunatul până toamna târziu”, afirmă Ion Bâzâc.
Iniţial, cele două comunităţi erau separate, nu formau o singură aşezare, între ungureni şi români nu a existat, spun sociologii, o adversitate, dar structura internă a grupurilor a făcut mai grea compatibilizarea.
“Ciobanii ardeleni aveau o structură închisă, bazată pe familia foarte unită care nu permitea interferenţe cu alte grupuri. Meseria trebuia păstrată cu sfinţenie, la fel şi tradiţiile, oieritul. Plus că la ungureni alta era situaţia materială superioară, faţă de agricultorii localnici. Omogenizarea celor două grupuri a durat mai bine de o sută de ani. La asta contribuie şi factorul sezonier. Ciobanii mizau că, odată schimbată conducerea în imperiul habsburgic, se pot reîntoarce, mulţi chiar au şi făcut asta”, declară sociologul Ligia Rizea.
Cert este ca la începutul anilor 1900, cele două comunităţi sunt deja reunite într-o singură aşezare, porţile ardelenilor se regăsesc în construcţia noilor case ale românilor, iar costumul tradiţional, alb şi negru, este preluat în întreaga aşezare, devenind simbol.
Odată cu etapele modernizării României, în perioada ante şi interbelică, când se începe o regularizare a cursului râului Olt, apare un nou grup social – rudarii.
Pentru a permite o rută comercială directă între Râmnicu Vâlcea şi Drăgăşani, cursul Oltului este deviat şi stabilizat cu 2-3 kilometri spre est. Se eliberează astfel un areal de tip zăvoi, unde principalul arbore care creştea era pluta, arbore ce putea fi foarte uşor modelat cu o unealtă de cioplit asemănătoare teslei – ruda.
În secolul trecut, are loc o masivă aşezare pe noul drum comercial Râmnicu Vâlcea – Drăgăşani, a unei minorităţi de romi, pricepută în mânuirea rudei. De aici şi numele de rudari. Aşezarea, numită Valea Mare, devine vad comercial, aici se fac linguri, mese, scaune, putini etc. De fapt, tot ce înseamnă obiecte de uz gospodăresc din lemn.
“Rudarii devin cei mai cunoscuţi meşteri în lemn. Se spune că la fiecare casă din Valea Mare, exista un atelier şi mulţi români veneau să înveţe acest meşteşug. Centrul oraşului se mută pentru a treia oară, chiar pe acest traseu, având în vedere că era ruta comercială Râmnicu Vâlcea – Drăgăşani sau mai jos spre Olt şi mai sus spre Ardeal”, afirmă Ligia Rizea.
După 1950, lucrurile însă se schimbă, din păcate, în rău. Rudarilor li se închid atelierele şi sunt forţaţi să se angajeze în fabricile comuniste de tâmplărie. Mai rău, pe locul unde ciobanii ungureni îşi păşteau turmele sunt descoperite zăcăminte de petrol iar toate platourile din zonă sunt efectiv împrejmuite şi apar zeci de sonde de forare şi scoatere a ţiţeiului, dispărând astfel păşunatul. În doar 40 de ani, Băbeniul “celor trei naţii” pierde toate trăsăturile care l-au identificat, devenind un centru industrial bazat pe lemn, petrol şi mecanică, în zonă apărând o uzină de armament.
După 1990, oraşul încearcă să-şi revină, mai ales după ce majoritatea fabricilor au intrat în faliment, în locul lor dezvoltându-se noi servicii care să pună în valoare zestrea socială a comunităţii. Rudarii şi-au reluat meşteşugul, centrul oraşului s-a mutat din nou în zona ungurenilor, a “caselor arătoase” cu specific ardelenesc.
“Oraşul îşi revine, este al treilea centru urban al judeţului şi ca nivel de PIB, suntem oraşul paralelei 45, încercăm să ne adaptăm în prezent cu povestea din trecut. Drama celor 40 de ani de comunism a fost totală. Este vorba de trei naţii care aveau un simţ al proprietăţii şi al antreprenoriatului, mă refer la agricultori, la păstori, la meşterii rudari în lemn. A fost cu adevărat o catastrofă socială. Dar ne vom reveni. Cele trei naţii au acolo un spirit care nu se pierde aşa uşor”, susţine Ion Bâzâc, primarul din Băbeni, localitate aflată la 20 de kilometri de Râmnicu Vâlcea.
