Faptul că trăim într-o societate modernă şi avansată din punct de vedere tehnologic se datorează mai ales diferitelor cercetări ştiinţifice, studii, analize şi experimente realizate în cursul anilor, relatează ditadifulmine.net
De-a lungul timpului, oamenii de ştiinţă s-au avântat în fel de fel de experimente, care de care mai nebuneşti. Din păcate, multe dintre cercetări nu au adus aproape nici un fel de informaţie nouă, ci s-au dovedit a fi doar nişte experimente nebune şi lipsite de sens, demonstrându-ne că mulţi oameni de ştiinţă nu sunt tocmai normali.
Să începem cu un experiment oarecum macabru. În 1924, doctorul Carney Landis dorea să facă un studiu despre expresiile faciale. Până aici, nimic ieşit din comun. Problema a fost însă metoda utilizată. După ce i-a supus pe voluntari la o serie de stimuli din ce în ce mai puternici, începând cu muzică jazz relaxantă, trecând la explozii de petarde şi ajungând până la obligaţia de a merge prin întuneric, atingând obiecte alunecoase. La final, voluntarilor le-a fost arătat un şoricel şi, imediat după aceea un cuţit. Mai mult decât atât, acestora li s-a cerut să decapiteze şoricelul. De menţionat că 15 dintre cei 20 de participanţi au acceptat oferta.
Iar experimentele macabre nu se opresc aici. În 1932, Robert E. Cornish, cercetător la Universitatea din Berkeley, a dorit să joace rolul lui Dumnezeu, readucând la viaţă mai multe persoane decedate. Pentru aceasta, el a legat un cadavru pe un fel de balansoar, mişcându-l în jos şi în sus, sperând că în acest fel stimulează fluxul sanguin al decedatului. Bineînţeles că experimentul a fost un eşec. Singurul lucru pe care l-a obţinut omul de ştiinţă a fost că a servit drept sursă de inspiraţie pentru filmul de groază „Life Returns“.
Şocuri pentru viaţă
Continuând pe tema resuscitării, să trecem la următorul experiment. Cercetătorul italian Giovanni Aldini spera că folosindu-se de şocurile electrice va putea, mai devreme sau mai târziu, să aducă la viaţă o persoană decedată. Cel mai cunoscut episod al carierei sale este următorul: în faţa unei mulţimi de spectatori londonezi, Aldini a efectuat o serie de experimente pe corpul lui George Forster, un criminal executat prin spânzurare. Aplicând o serie de electrozi pe cadavru, se putea observa cum acesta se mişca şi se agita, şi chiar zâmbea ca urmare a contracţiilor musculaturii faciale. Mulţi dintre cei prezenţi, crezând că Forster ar fi fost readus la viaţă, au cerut ca el să fie executat a doua oară. O persoană a fost atât de şocată de demonstraţie, încât a fost găsită moartă la câteva ore după „spectacol“. Trebuie menţionat că, în ciuda spectacolului deloc edificator, Aldini şi-a continuat experimentele pe cadavre în laborator sau în reprezentaţii publice, convins fiind că la un moment dat va reuşi.
De-a lungul timpului, şi alte tipuri de experimente au atras atenţia. Kevin Warwick, considerat primul cyborg uman, este un profesor britanic de cibernetică, care, pentru prima dată în istorie, şi-a implantat o serie de cipuri şi încă mai experimentează fuziunea între o fiinţă umană şi microelectronică. Astfel, în 1998, şi-a implantat un transmiţător RFID sub piele pentru a controla ferestre, uşi, lumina şi sistemul de încălzire din casă. Scopul experimentului era de a testa limitele umane în a accepta componente tehnologice implantate şi utilitatea acestui tip de implant. În 2002, Warwick şi-a implantat o interfaţă conectată la sistemul nervos, obţinând un control atât de precis încât a putut manevra o mână electronică prin intermediul mişcărilor braţului. Practic, mâna imita perfect mişcările lui Warwick. Cercetătorul şi-a implicat şi soţia în experiment, acesteia fiindu-i implantat acelaşi aparat cu scopul de a comunica mai uşor cu soţul său, prin intermediul unei forme de „telepatie cibernetică“, care utilizează internetul pentru a schimba semnale între cei doi parteneri, care recepţionau şi elaborau semnalele cu ajutorul sistemelor lor nervoase. Experimentele pe corpul lui Warwick continuă şi în prezent.
Şi, la final, un experiment ceva mai uşor, dar la fel de absurd. În 1959, psihologul Milton Rokeach a adunat la un loc trei persoane care se credeau Iisus. Cercetătorul a dorit să afle până la ce punct poate ajunge cu acest experiment. Rezultatul a fost uşor de intuit: unul dintre ei nu credea că ceilalţi ar fi Iisus, altul se plângea de faptul că trebuie să vorbească cu doi psihopaţi. În plus, au apărut discuţii încinse între cei trei şi chiar s-a ajuns la reacţii violente. Experimentul a fost în cele din urmă întrerupt din motive de siguranţă.
