Ce te-a determinat să vii la „Vocea României“?
Am urmărit cu mare interes concursul de anul trecut şi mi s-a părut foarte bine închegat, concept la care lucrează oameni foarte profesionişti, astfel că am considerat că „Vocea României“ îmi poate oferi ocazia să cânt într-un cadru de mare însemnătate, ca o carte de vizită cu multiple recomandări. Că aici nu îmi va fi ruşine că am voce, că se sprijină calitatea şi nu cantitatea. Totodată, consider că este o rampă de lansare ideală. Sper ca Loredana, antrenorul meu, să îmi pună în valoare calităţile, să îmi aprecieze particularităţile. Sper să facem o echipă bună împreună şi să ne completăm.
Când ai cochetat prima dată cu muzica?
Când m-am născut, doctorul din sala de naşteri a zis: „Fata asta o să fie cântăreaţă!“, deşi nu prea am ţipat. Probabil că el a fost un fel de ursitoare… Prima mea apariţie pe scenă a fost la cinci ani (la pian), la opt ani (voce – muzică clasică) şi la 26 de ani cu vocea, interpretând piesa „How do you keep the music playing“. Cu toate că m-am născut în Botoşani, în anul 1986 părinţii mei au decis să se mute în Craiova, oraş în care mi-am petrecut întreaga copilărie şi adolescenţă. În anul 2003 am plecat la Bucureşti, deoarece am fost admisă la Universitatea Naţională de Muzică Bucureşti, secţia Solistică-Pian, facultate unde am fost sub atenta îndrumare a marii pianiste Dana Borsan.
Care sunt amintirile care te-au marcat în copilărie?
Un moment marcant în copilăria mea a fost experienţa de câţiva ani în cadrul Operei Craiova. Lumea aceea fantastică m-a fascinat: mirosul decorurilor, costumelor, aglomeraţia de la machiaj, emoţiile dinaintea gongului, bezna din sală văzută de pe scenă. De fapt, dedublarea în sine, doar pentru câteva ore, mi se părea incredibilă! Atunci mi-am dorit cu ardoare să devin cântăreaţă, la cei doar opt ani pe care îi aveam.
Cine te-a influenţat în domeniul muzical?
În copilăria mea au fost câţiva oameni care m-au influenţat foarte tare în sensul formării mele ca artist. Tatăl meu (cu mama mea în umbră), şi profesoara mea de pian, care m-a învăţat tot ce ştiu despre pian de la vârsta de cinci ani până la 18 ani. Doi oameni care m-au susţinut în moduri diferite. Tatăl meu – prin tot ceea ce este el pentru mine, ca om şi muzician, cu toate sfaturile lui, cu toată dragostea şi pasiunea pentru muzică, cu tot efortul de a mă creşte în cele mai bune condiţii. Profesoara mea, Mariana Ilie, care a avut răbdare, a crezut în mine şi în talentul meu indiferent de alegerile mele, cea care a studiat cu mine înainte de concursuri, cea care a petrecut ani de zile, duminică de duminică, îmbunătăţindu-şi elevul.
Ai avut o sincopă în drumul muzical.
Ce te-a determinat să te opreşti din cântatul la pian? În 2007, am decis să-mi schimb viaţa şi să intru în „rândul oamenilor“: vroiam un job. Astfel că, după terminarea facultăţii, fără carnet de şofer şi cunoştinţe de IT, m-am dus la câteva interviuri şi m-am angajat într-o firmă de real estate din centrul Capitalei. După doi ani m-am angajat în altă firmă cu acelaşi profil, unde mi-am simţit maturizarea pe toate planurile (24-26 ani). În perioada asta am recuperat tot ce nu făcusem până atunci: vacanţe la mare şi la munte, mersul cu cortul, drumeţiile pe munte, căţăratul pe stânci, filmele la cinema, schiatul, alergatul, patinatul, mersul la circ, plăcerea caffe-latte-ului dimineaţa, iubirea, şi multe altele. Ani plini şi superbi. La 26 de ani m-am decis să mă apuc serios de muzică şi de cântatul cu vocea. Am demisionat şi am început o nouă etapă a vieţii mele.
Ce înseamnă muzica pentru tine?
Este tot ceea ce sunt azi. Este cel mai frumos lucru de pe lume. Vorba tatălui meu: „Îmi place să mă topesc în muzică“. Moştenesc pasiunea pentru muzică de la ambii părinţi; şi mamei îi plăcea să cânte în tinereţe, iar tata este dirijor. Chiar şi în familia tatălui arta este prezentă: fratele lui mai mic, inginer fiind, sculptează şi scrie la gazete culturale, ca hobby. Părinţii nu au crezut niciodată că eu vreau serios să cânt cu vocea, şi asta pentru că nici eu nu am ştiut cum să le spun.
Unde te vezi peste ani?
Mă văd în permanenţă pe scenă şi cred cu ardoare că acolo este locul meu. Nu e vorba doar de lumina reflectoarelor, e vorba de pasiune. Ceea ce simt acolo, în acel moment, nu seamănă cu nimic şi nu suportă cuvinte.
Care sunt hobbyurile tale?
Dansul. În primul rând, iubesc tangoul argentinian, pe care îl practic de trei ani, dar şi alte genuri. Îmi plac sportul şi cititul.
