Fosilizat în zbor

În urmă cu aproximativ 120 de milioane de ani, un mic pterozaur era pe cale să înghită din zbor un peştişor pe care tocmai îl pescuise. În acel moment, el a fost brusc înhăţat de un peşte carnivor care s-a prins de membrana sa alară. Cele trei animale au murit şi s-au fosilizat împreună.
Scena de dublă prădare în zbor şi triplă moarte a fost analizată de Eberhard Frey şi Helmut Tischlinger, doi paleontologi de la Muzeul de Istorie Naturală din Karlsruhe (Germania). Această imagine aduce dovada clară că micii pterozauri jurasici aveau acelaşi mod de prădare ca pescăruşii din zilele noastre. Scena s-a petrecut acum aproape120 de milioane de ani, când sedimentarea în apele foarte calcaroase şi complet lipsite de oxigen de pe fundul lacurilor din Solnhofen, care avea să devină Bavaria de astăzi, a înregistrat numeroase forme de viaţă în piatră.
Astfel, o mică reptilă zburătoare – un pterozaur aparţinând speciei Ramphorhynchus  – a înghiţit un peştişor în timp ce plonja. În acelaşi timp, un peşte carnivor de peste 60 de centimetri lungime – un Aspidorhynchus – a sărit din apă şi s-a agăţat de aripa sa. După ce a căzut în apă,  Ramphorhynchus a început să se zbată atât de tare încât membrana sa alară de la aripa stângă s-a blocat între dinţii peştelui carnivor. Sătul să fie legat de prada care se mişca din ce în ce mai tare, peştele a început şi el să se zbată în apă, agitându-şi coada şi dând din cap ca să se elibereze. Cu toate acestea, peştele nu a reuşit să scape de aripa pterozaurului, care se afla încă în gura sa.
În sfârşit, când pterozaurul s-a înecat şi a încetat să se mai zbată, Aspidorhynchus mai avea încă puterea să-l care după el, însă din ce în ce mai puţină forţă să încerce să se desprindă de el, mai ales că alţi Aspidorhynchus începuseră deja să ciugulească carnea de pe prada sa. Epuizat, peştele a fost atras spre adâncuri, acolo unde nu exista  oxigen. Ajuns pe fundul apei, peştele a murit asfixiat. În absenţa totală a oxigenului, nici o bacterie şi nici un organism necrofag nu au putut să consume animalele, astfel încât scena a fost imprimată pe piatră pentru totdeauna.
Mai multe rămăşiţe de Ramphorhynchus lipite de fosile de Aspidorhynchus au fost deja descoperite pe parcursul căutărilor, însă nu se poate afirma cu certitudine că este vorba despre un caz de prădare. Această situaţie, analizată de cei doi paleontologi germani,  sugerează faptul că micuţele Ramphorhynchus erau adesea ţinta peştilor din specia Aspidorhynchus.
Diana Toaxen