Lumea animalelor ascunde multe secrete fascinante, demne de a fi descoperite
Unele vietăţi au propriile trucuri, pe care le aplică de fiecare dată când este nevoie să scape cu bine din diferite situaţii. De exemplu, ştiaţi că dacă ar fi să acordăm unui animal un premiu pentru cea mai bună performanţă actoricească, atunci oposumul nordic sau Virginia este cu siguranţă acela? Dacă se află în pericol, acesta îşi păcăleşte agresorul cu un truc simplu, dar eficient: se preface că este mort. Cu tot repertoriul cuvenit: cade, dă ochii peste cap şi limba îi atârnă afară din gură.
Căprioara are şi ea talente ascunse. Nici un alt animal sălbatic nu poate imita atât de bine vocile cum o face ea. Atunci când, în caz de pericol, căprioarele devin neliniştite, ele emit nişte sunete care se aseamănă foarte mult cu lătratul unui câine.
Dacă s-ar acorda un trofeu pentru uitucii din natură, acesta ar reveni cu siguranţă veveriţelor. Acest animal este recunoscut ca fiind un mâncăcios. Indiferent că este vorba de alune, ghinde de fag, nuci sau conuri de molid, orice găsesc şi nu mănâncă imediat îngroapă în pământ – pentru cazurile de urgenţă. Pentru că nu hibernează, adună provizii suplimentare, ascunzând seminţe şi alune în scorburile copacilor sau îngropându-le în pământ. Aceşti locuitori ai pădurii caută permanent aceste ascunzători, însă, de cele mai multe ori, nu le mai găsesc. Pentru că din aceste seminţe cresc deseori copaci, se poate spune că veveriţele s-au specializat în „meseria“ de grădinari.
Zgomote ciudate
Maimuţele urlătoare sunt cele mai zgomotoase animale terestre. Urletele lor, care sună ca un amestec de răget de măgar şi lătrat de câine, se aud de obicei dimineaţa, aceasta fiind modalitatea lor de a-şi marca teritoriul. În funcţie de puterea cu care bate vântul, zgomotul poate fi auzit de la o distanţă de cinci kilometri şi are o intensitate de 65 până la 100 de decibeli. În comparaţie: o maşină de tuns iarba, aflată în funcţiune, atinge doar 75 de decibeli.
În acelaşi timp, cele mai zgomotoase insecte din lume sunt cicadele. Ele produc un zgomot de 100 de decibeli, adică la fel de puternic ca zgomotul produs de un ciocan pneumatic. Recordul obţinut este deţinut de o specie africană de cicade: în imediata apropiere a locului unde aceste insecte trăiesc a fost măsurată o intensitate a sunetului de peste 106 decibeli. Cu ajutorul acestor sunete, masculii încearcă să atragă atenţia femelelor, dar în acelaşi timp le folosesc şi ca armă pentru alungarea duşmanilor.
Fiecare cu arma lui
Guanaco este un animal camelid, care trăieşte în sălbăticie, şi este strămoşul lamelor, care sunt crescute ca animale domestice. La fel ca şi celelalte lame, şi Guanco are o metodă sigură de a se apăra. În cazul în care se ajunge la dispute în cadrul grupului, animalele se scuipă reciproc cu un amestec format din salivă, lichid stomacal otrăvitor şi iarba pe jumătate digerată. Ele îşi nimeresc cu precizie ţinta, până la o distanţă de aproximativ cinci metri.
Dacă, atunci când sunt în pericol, pisicile îşi scot ghearele, şopârlele cu coarne au o armă cu totul diferită. În cazul în care sunt atacate de duşmani mai mari, precum coioţi sau vulpi, ele pot să împroaşte sânge din ochi până la o distanţă de 1,5 metri. Contraatacul este eficient pentru că în sângele şopârlelor se găsesc unele substanţe toxice al căror miros urât îi pune pe fugă pe duşmani.
Marele gândac bombardier are şi el o metodă sigură de a se apăra. Atunci când se simte în pericol, el îşi atacă duşmanii cu un amestec fierbinte otrăvitor. Lichidul este împroşcat din partea posterioară, în acel moment putându-se auzi un sunet similar cu cel al unei explozii. Deşi gândacul măsoară doar un centimetru, el îşi poate împroşca otrava până la o distanţă de 20 de centimetri.
Călătorii record
Pentru a face înconjurul Pământului, este nevoie să străbateţi o distanţă de 40.000 de kilometri. Rândunica arctică străbate această distanţă în timpul călătoriei sale, această pasăre migratoare parcurgând cea mai lungă distanţă dintre toate necuvântătoarele. Deşi nu face înconjurul Pământului, ea zboară din emisfera nordică la Polul Sud şi înapoi. De fapt, rândunicile arctice locuiesc pe coastele nord-europene, însă îşi petrec lunile de vară în Antarctica. Patru luni durează călătoria lor. Apoi, iernează două luni la Polul Sud, unde în această perioadă soarele străluceşte 24 de ore pe zi. În acest fel, rândunica arctică este pasărea care are parte de cea mai multă lumină.
La acest capitol, un cuvânt greu de spus îl are şi fluturele monarh. Generaţia de fluturi, care se naşte în Canada şi America de Nord spre sfârşitul toamnei, zboară pentru iernat 4.000 de kilometri până în Sierra Nevada, un masiv muntos din Mexic. În călătoria lor, fluturii trec peste munţi înalţi şi au de înfruntat uragane, secetă şi lipsa hranei, motive pentru care mulţi fluturi monarh nu supravieţuiesc acestei călătorii.
Schimbare de roluri
Există specii în cazul cărora are loc o surprinzătoare schimbare de roluri. Este cazul pinguinilor imperiali. Femela depune un singur ou la fiecare doi ani, după care intră în mare pentru o lungă perioadă, pentru a se hrăni. Masculul ține oul pe labele picioarelor și îl menține cald acoperindu-l cu un pliu cutanat. Timp de două săptămâni masculii nici nu se mișcă.
Un fenomen similar are loc în cazul broaştei mamoş. Masculul cară după el ouăle, care sunt legate unul de altul printr-un cordon, până când mormolocii sunt pregătiţi să vină pe lume. După ce femela depune ouăle pe uscat – nu ca la celelalte specii de batracieni, în apă – , masculul îşi înfăşoară cordoanele de ouă în jurul membrelor posterioare. El cară după el acest „cuib de ouă“ timp de 20 până la 45 de zile. Atunci când ouăle sunt clocite, responsabilul tată caută un loc în apă unde să le depună, iar când ouăle intră în contact cu apa, încep să apară mormolocii.
Amenajări interioare
Cele mai reuşite „locuinţe“ sunt construite de ţesătorul social, o pasăre sud-africană. Aproximativ 100 de perechi reproducătoare construiesc într-un pom sau pe un stâlp pentru telecomunicaţii o structură enormă de crengi, surcele şi alte materiale, care poate cântări aproape o tonă. Fiecare pereche îşi amenajează aici propriul cuib, unde femela poate oua. Un astfel de cuib colectiv poate măsura până la patru metri în lăţime, iar această construcţie originală protejează păsările de prădători, dar şi de intemperii.
La rândul său, pasărea paradisului, care trăieşte în pădurile tropicale şi în pădurile de eucalipt situate de-a lungul coastei estice australiene, este un adevărat maestru în arta amenajărilor interioare. Masculii construiesc un cuib pentru a-şi seduce partenera şi pentru a se împerechea. Pentru a atrage femela în cuib, îşi împodobesc căminul cu tot felul de brizbrizuri, cum ar fi boabe, pietricele, cochilii, bucăţi de sticlă sau de plastic. Apoi, îşi pictează pereţii cuibului, presând fructele şi aplicând pulpa fructei cu ciocul sau cu o crenguţă.
