Rubato
de Răzvan Petrescu, Editura Curtea Veche, 2011
Receptat de critica literară ca un virtuoz al prozei scurte românești, Răzvan Petrescu rămâne încă „maestrul din umbră“, așa cum îl numește Marius Chivu. Să fie mult, să fie puțin? În nici un caz, totul.
Discreția exemplară a lui Răzvan Petrescu se răsfrânge și asupra notorietății sale: cunoscut în mediile literare, unde a fost premiat și are o reputație consolidată, Răzvan Petrescu nu este un scriitor popular. Deși, culmea, scrie despre oameni obișnuiți și viețile lor anodine. Dacă obișnuit este ceea ce credem noi despre viața măruntă, în care o lume microscopică este văzută deodată monstruos, cu un simț al realului detracat aproape fără egal la noi.
Cele paisprezece proze strânse în „Rubato“ au mai fost publicate în volumele anterioare ale prozatorului (patru la număr), doar una fiind inedită, însă această selecție de autor este interesantă fiindcă prezintă un nou unghi din care putem citi literatura sa. Farmecul rescrierii (autorul ne anunță că a mai revizuit pe ici, pe colo) este egal cu farmecul relecturii. Unicitatea scrisului său (despre care vorbea exemplar Mircea Nedelciu) este dată de tonalitatea calmă a unei proze în care umanul este privit cu înțelegere și chiar compasiunea proprie marilor scriitori. Proza de debut a cărții, „Ușa“, este o deschidere și o invitație către un univers în care moartea este cotidiană și nesuferită: o înmormântare costă, și familia alcătuită din soție și fiică nu-și poate reține iritarea că trebuie să-l îngroape pe tatăl ajuns în spital după o viață de perdiție. Dacă treaz mai putea fi suportabil, bolnavul pe patul de moarte devine o povară de care s-ar vrea scăpate prin negocieri abile: costă prea mult și în moarte. „Șansa“, a doua proză a antologiei, este remarcabilă prin schimbarea bruscă de „atitudine“ a unuia dintre personaje. Trei săpători de șanțuri își potolesc foamea și setea la pauza de muncă, într-o veselie tipică unor asemenea grupuri. Când unul dintre ei găsește un craniu și îl studiază atent, duhul lui Hamlet îl vizitează și numitul Laur se trezește vorbind cu Yorick în limba bardului de la Straford. E căderea în limbi de care ne vorbea Apostolul. Efectul e unul șocant, cu schimbarea fulgerătoare a paradigmei existențiale. Proza mea favorită, chiar dacă aș nedreptăți o bucată ca „Șansa“, unde copilul care vine pe lume își vede deja propria viață viitoare în amănunte, este „Primăvara la bufet“, o capodoperă a limbajului frust, burlesc, proză dramatică în care personajele sunt exemplificări ale marii „tulburări“ care ne-a cuprins pe toți după 1990. Niște țărani ieșiți din mantaua Poianei lui Iocan comentează postrevoluționar la bufetul sătesc schimbările prin care trece țara și chiar ei înșiși. În capul lor, firește. Rezultă un comic irezistibil, sub care ițește capul însă amărăciunea unei vieți în care irosirea și bavardajul fac casă bună cu deriziunea românească, altoită în pasiunea de a demitiza totul. Care e vecin cu nimicul.
Istoria veselă românească este trasă de Răzvan Petrescu în pagini superbe din care se văd portretele noastre grotești.
