Ultimul caiet. Texte scrise pentru blog
de José Saramago, Traducere de Simona Popa, Editura Polirom, 2011
„Dacă cineva vrea să fie recunoscut, să spună cine e“. Această afirmaţie a lui Albert Camus i se potriveşte ca o mănuşă lui José Saramago, scriitorul portughez laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1998. De altfel, propoziţia se găseşte în cartea postumă a lui Saramago, recent editată de Polirom, „Ultimul caiet“, şi este amintită în contextul unei evocări pline de farmec făcută de marele romancier lui Fernando Pessoa, poetul de geniu al Portugaliei moderne. Saramago a murit în 2010 (s-a născut în 1922) şi era considerat de Harold Bloom „romancierul cel mai înzestrat încă în viaţă… unul dintre ultimii titani ai unui gen literar pe cale de dispariţie“. Editura Polirom, care i-a consacrat o serie de autor (au apărut până acum 14 titluri şi se pregăteşte un altul), a avut inspiraţia de a publica însemnările sale de blogger, o suită de scurte proze jurnalistice şi de atitudine scrie în perioada octombrie 2009 – iunie 2010. Este condensată în acest caiet înţelepciunea de o viaţă a unui om, a unui scriitor care nu poate să tacă în faţa injustiţiei pământene şi care ştie, cu toate astea, că „viaţa noastră se desfăşoară între teamă şi tremur“. Ateu declarat, de la Dumnezeu, această linişte infinită a cosmosului, nu aşteaptă nimic. Îl critică pe actualul papă german pentru întrebări care trădează o retorică facilă (unde era Dumnezeu când nemţii gazau la Auschwitz) şi crede că întrebarea autentică ar fi unde suntem noi, cei care credem în libertatea spiritului, dar inventăm religii sângeroase. Neaşteptând judecata lui Dumnezeu, cecitatea umană este arătată precis cu degetul – de scriitor şi moralist -, în tuşe critice care au făcut din Saramago un campion al opiniei libere şi necenzurate, o portavoce a celor care, din diferite motive, nu se pot face auziţi sau au problema cu cenzura, cu duritatea unei represiuni a sistemului. Este vocea unui scriitor care a ales să nu tacă, să nu uite, care se indignează – acesta e cuvântul – inclusiv la o vârstă când alţii preferă să joace petanque sau să-şi valorifice pecuniar gloria. Adversarii săi sunt nu doar ipocritul sistem de oprimare a unor popoare şi naţiuni ori trusturile avide de câştig nelimitat, dar şi politicieni cu nume şi identităţi precise. Berlusconi (noul Catilina, „o boală, un virus, o chestie… care dă porunci într-o ţară numită Italia“), Mirek Topolanek, premierul ceh („reacţionist, grosolan, prost crescut“), Bibi Netanyahu, premierul israelian (criticat pentru că se opune cu încăpăţânare formării unui stat palestinian), Duarte de Bragança, pretendentul la tronul regilor portughezi („un om de formare mediocră“) şi mulţi alţii – sunt personaje criticate sau ironizate de pana acidă a scriitorului, care nu uită să ia atitudine în chestiunea unei Africi unde moartea este neagră, dar vine prin arme albe. Este cu adevărat, aşa cum spune soţia sa, Pilar del Rio, într-un cuvânt înainte al cărţii, un scriitor capabil să spună acel «Nu» hotârât de care trebuie să se învrednicească orice conştiinţă a veacului său. Însă, cartea aceasta nu este doar o suită de împotriviri la injustiţia lumii, ci, mai ales, o caldă evocare a unor prieteni, scriitori, jurnalişti, artişti cărora le prezintă calităţile umane şi literare în tuşe fine, camaradereşti: Dario Fo, Ernesto Sábato, Gabriel Garcia Marquez, Pedro Almodovar, Mahmud Darwish, Pessoa, dar şi Franz Kafka, recitit cu un fin ac al balanței hermeneutice prin grila confesiunilor dureroase despre inadecvarea în viaţa de familie. Este, pe scurt, cartea unui scriitor pentru care demnitatea umană nu se negociază.
