Filosofia religiei
de John H. Hick. Traducere de Alexandru Anghel, Editura Herald, 2010
Volumul de faţă este o sinteză necesară oricărui student, dar şi specialistului interesat de lucrări de acest gen, în care sunt prezentate conceptul iudeo-creştin de Dumnezeu, dar şi argumentele pro şi contra existenţei lui Dumnezeu aşa cum au fost acestea produse de diverşi gânditori religioşi sau nu, în diferitele etape ale culturii umane. Lucrarea, excelent sistematizată în vederea unei înţelegeri corecte a problemelor ridicate de faptul religios, se apleacă inclusiv asupra problemei răului în lume, asupra limbajului religios, însă dezbate şi chestiunea revelaţiei şi credinţei ca atare. Unul dintre capitolele cele mai interesante ale cărţii este cel în care sunt dezbătute „pretenţiile incompatibile de adevăr ale diferitelor religii“. Este o evidenţă pentru majoritatea oamenilor, în actualul stadiu de civilizaţie şi cultură, că există mai multe religii majore pe planetă, între care se evidenţiază creştinismul (cu ramurile occidentală şi orientală), budismul, hinduismul, islamismul, iudaismul etc. Savantul britanic porneşte de la premisa că suntem educaţi religios în funcţie de mediul naşterii şi de contextul formării noastre. Faptul că suntem europeni, aşadar majoritar creştini, poate fi văzut ca un accident, pentru că dacă am fi fost născuţi în India am fi putut fi hinduiști, iar dacă ne-am fi născut arabi am fi fost musulmani. Totuşi, toate persoanele religioase de pe glob au ceva în comun: cred într-un Dumnezeu personal sau nonpersonal care le ghidează concepţia despre lume şi care, pe cale de consecinţă, se opune concepţiei profesate de altă religie, în ciuda ideii de transcendenţă care le este numitor comun. Aşadar, care Dumnezeu este cel „adevărat“? Cel revelat de Biblie sau de Coran? De Bhagavad Gita sau de Tora? Pentru a da un răspuns cât de cât edificator, Hick face o scurtă incursiune în diverse momente ale istoriei umanităţii, arătând că religiile actuale sunt „creaţii umane a căror istorie este o parte a istoriei mai largi a culturii umane“. Deşi majoritatea religiilor sunt milenare, denumirile actuale au fost, cu excepţia islamului, inventate practic în secolul al XVIII-lea, ca urmare a ascensiunii economice şi spirituale a Occidentului. Până atunci, nimeni nu se considera ca făcând parte dintr-un sistem religios care se opune cu tărie altuia. Nevoia de taxonomizare care stă la baza ştiinţelor şi diciplinelor europene, ca şi tendinţa de a prezenta polemic şi ideologic reprezentări culturale diferite, a făcut ca noi să abordăm azi în aceşti termeni o credinţă care s-a dezvoltat planetar în diferite părţi ale globului. Hick vorbeşte de explozia unei creativităţi religioase, undeva în jurul anului 800 î.Hr., când, potrivit unui specialist cum este A.C. Bouquet, „populaţiile acestei lumi au fost străbătute de o stimulare a minţii care, deşi a lăsat mari părţi ale omenirii neatinse, a produs în diferite locuri pe pământ profeţi care au creat o nouă serie de puncte de plecare pentru viaţa şi gândirea oamenilor: Ilie, Amos, Osea, Isaia, Ieremia, la evrei, iar până în anul 300 î.Hh., Zoroastru (Persia), Pitagora, Socrate, Platon, Aristotel (Grecia), Lao-tze şi Confucius (China). În India, au apărut Upanişadele, apoi Baghavad Gita, cu Buddha şi Mahavira ca principale personalităţi. Acest climax spiritual a fost atins, aşadar, separat în diverse părţi ale lumii şi a dat naştere marilor entităţi religios-culturale denumite azi religii mondiale. Hick afirmă că pe viitor vor exista mişcări interne, capabile de transformări radicale, în fiecare dintre religiile importante, iar o posibilă apropiere va determina o înţelegere mai profundă a faptului că marile tradiţii religioase reprezintă percepţii umane diferite, ca şi răspunsuri particulare la aceeaşi Realitate divină. Evident, nu vom avea o Religie unică, dar speranţa este aceea de armonizare a unor credinţe şi doctrine religioase ireconciliabile la un moment dat.
