Toate familiile fericite
de Carlos Fuentes, Editura Curtea Veche
Carlos Fuentes (născut în Panama, în anul 1928) este unul dintre cei mai reprezentativi scriitori ai lumii hispanice, între care se detaşează Borges, Llosa, Garcia Marquez, Roa Bastos, Ernesto Sabato, Juan Rulfo, Pablo Neruda etc. Fiu al unui diplomat de carieră, Fuentes a îmbrăţişat şi el cariera de diplomat, iar în 1978 şi-a dat demisia din funcţia de ambasador al Mexicului la Paris, în semn de protest faţă de numirea fostului preşedinte al ţării, Gustavo Diaz Ordaz, în funcţia de ambasador în Spania, după ce acesta condusese discreţionar Mexicul.
A debutat la 30 de ani cu o carte care a devenit rapid un best-seller. A publicat aproape 25 de romane şi numeroase culegeri de proză scurtă, eseuri, piese de teatru, scenarii, devenind unul dintre cei mai traduşi autori sud-americani pe mapamond. În România i-au fost traduse cărţile „Jilţul vulturului“ (Curtea Veche, 2004), „Crezul meu“, carte autobiografică (Curtea Veche), „O companie neliniştitoare“, „Constancia“, „Instinctul lui Inez“ (Ed. Humanitas), însă cartea care i-a adus notorietatea internaţională, „Moartea lui Artemio Cruz“, este în curs de apariţie la „Curtea Veche“.
A primit numeroase premii şi distincţii internaţionale de referinţă, între care remarcăm Premiul Biblioteca Breve, Premiul Rómulo Gallegos, Premiul Alfonso Reyes, Premiul Cervantes, Premiul Internaţional Grinzane Cavour, Premiul Príncipe de Asturias pentru Literatură, Premiul Galileo, Premiul Picasso (UNESCO) şi Legiunea de Onoare franceză.
„Toate familiile fericite“ stă sub semnul acelei faimoase spuse a lui Tolstoi: „Familiile fericite sunt toate la fel; fiecare familie nefericită este nefericită în felul său“.
Cele şaisprezece povestiri scurte din acest volum descriu destinele anonime şi violente ale unor familii prinse într-un dans al agoniei, amărăciunii, disperării şi al trădărilor. Taţi cu accese de tiranie, soţii îmbătrânite înainte de vreme, copii nerecunoscători şi ignari, prinşi într-un joc al discordiei şi urii – iată ce face fauna umană a universului fuentian. Povestirile cele mai puternice ale culegerii se concentrează pe relaţia, dificilă adesea, dintre tată şi fiu. Atmosfera acestor povestiri este sumbră, potenţată şi de faptul că Fuentes elimină acţiunea şi dialogul clasice, dar sugerează, teribil, lipsa oricărui viitor al personajelor sale umile. Pe măsură ce simţim o oarecare simpatie pentru aceşti dezmoşteniţi ai sorţii, îşi face loc o tulbure repulsie faţă de caracterul acestora, admirabil pus în valoare de scriitor. Tot ceea ce putem iniţial accepta este ulterior rejectat, graţie modului veridic, manierei de acum consacrată, autorului care-şi prezintă personajele în fibra lor cea mai intimă, utilizând inclusiv monologul interior ca manifestare a conştiinţei asediate.
„O familie ca atâtea altele“, proză liminară, este portretul în sepia al unei familii din clasa muncitoare care se dizolvă încet sub presiunile economice, precum şi din cauza incapacităţii de a structura un dialog între membrii săi.
În „Mama îndurerată“, o femeie corespondează cu un condamnat, criminalul fetei sale ei. Scrisorile ei încearcă să-l facă să perceapă tragedia care a curmat o viaţă, în vreme ea încearcă, în acest fel, să-şi readucă la viaţă fiica ucisă. „Legături conjugale“ este povestea complicată de adulter a unei relaţii care implică trei bărbaţi şi două femei, plină de amărăciune, gelozie, dominare şi brutalitate fizică. „Tatăl etern“ este „Regele Lear“ în variantă mexicană, cu cele trei fete care se tem de acesta şi după moartea lui, dar sunt silite, prin testament, să vină la comemorarea de zece ani pentru a putea intra în posesia moştenirii. Lumea lui Fuentes din „Toate familiile fericite“ este una a nebuniei generalizate, sub masca unor relaţii care numai armonioase nu pot fi, deşi se ascund după paravanul normalităţii aparente a unor familii care prezervă, chipurile, legăturile de sânge şi dragostea.
