Jurnalistul american Robert K. Elder a lansat recent o carte inedită „Last Words of the Executed“, tragică, de multe ori macabră, dar şi poetică, în care a adunat ultimele cuvinte ale unor condamnaţi la moarte.
Ajunşi la limita extremă, mulţi oameni rostesc cele mai frumoase cuvinte, pe care, de-a lungul unei vieţi infernale, nu au avut dorinţa, puterea sau poate timpul să le spună. Acestea sunt ultimele cuvinte ale condamnaţilor la moarte, pe care jurnalistul american Robert K. Elder le-a adunat în şapte ani de cercetări. Intenţia lui Elder şi a mentorului său, Studs Terkel, care semnează prefaţa, este acea de a demonstra absurditatea pedepsei cu moartea, mai ales într-o ţară ca Statele Unite ale Americii. Însă cine are ocazia să citească această înşiruire de regrete, declaraţii de nevinovăţie, invocaţii către Dumnezeu, blesteme sau pur şi simplu mesaje de dragoste către mame, fii, femeia iubită nu poate să fie surprins de complexitatea naturii umane. Cuvintele celui care se pregăteşte să fie spânzurat, înfruntă plutonul de execuţie, se aşază pe scaun electric, intră în camera de gazare, îşi oferă braţul pentru injecţia letală au un merit absolut: nu pot fi dezminţite, corectate sau retrase. La fel ca şi viaţa care nu poate fi retrăită, aceste cuvinte nu vor putea fi pronunţate din nou.
Cuvinte sincere?
Astăzi nu mai credem, cum pare să creadă William Shakespeare în „Richard al II-lea“, actul secund, prima scenă, că un om nu vrea să moară spunând o minciună. La un calcul simplu al probabilităţilor, nu este posibil ca atât de mulţi condamnaţi să fie victime ale unor erori judiciare, cum lasă ei să se înţeleagă din jurămintele de nevinovăţie. Însă şi în cea mai mare minciună există un sâmbure de adevăr: cei care nu vor să recunoască faptul că au comis delictele de care sunt acuzaţi, că au ucis cu bestialitate, susţin că sunt totuşi fiinţe umane şi că fac parte din societate. Iată în cele ce urmează câteva dintre cuvintele memorabile rostite de condamnaţi în ultimele clipe de viaţă.
„Toată lumea să afle azi că nu plătim pentru faptele noastre urâte, ci pentru conştiinţa noastră. Astăzi noi vom face pace cu Dumnezeu“, a rostit Marmaduke Stevenson, adept al religiei Quaker şi care, pentru că nu a acceptat interdicţia de a nu intra în Boston (Massachusetts), a fost condamnat la moarte prin spânzurare, în 1659. El a fost unul dintre ultimii martiri care au murit din cauze religioase în America de Nord.
„Eu nu sunt o vrăjitoare mai mult decât eşti tu un magician, iar dacă îmi iei viaţa, Dumnezeu îţi va da să bei sânge“, a rostit Sarah Good, una dintre femeile din Salem care, în 1692, au fost acuzate de vrăjitorii de către reverendul Nicholas Noyes, care o invita să îşi recunoască faptele înainte de a muri.
„Regret doar că am o singură viaţă pe care să o jertfesc pentru ţara mea“, a spus înainte de a fi spânzurat Nathan Hale, căpitan în Armata Continentală în timpul războiului de independenţă (1776). Este considerat a fi primul spion american, după ce s-a oferit voluntar pentru o misiune de strângere de informaţii, el fiind însă descoperit de britanici.
„Soţul tău moare fericit! Pentru tine am trăit, pentru tine mor! Te aud cum gemi, sper că te vei vindeca! Dacă te vei vindeca, trăieşte fericită până când Domnul va vrea să te ia lângă El şi pregăteşte-te să te întâlneşti cu mine într-o lume mai bună! Soţul tău muribund, Jereboam Beauchamp“. Protagonist al unui episod care l-a inspirat pe Edgar Allan Poe, Beauchamp omorâse un deputat din Kentucky care negase că o lăsase însărcinată pe Anna Cooke, o sclavă cu care Beauchamp se căsătorise ulterior. În ziua execuţiei (Kentucky, 1826), Beauchamp şi-a înjunghiat soţia şi apoi pe el însuşi. Cu toate că sângera abundent, el a fost totuşi dus la spânzurătoare, murind însă din cauza hemoragiei puternice înainte de a fi executat. Soţia sa, Anna Cooke, i-a supravieţuit doar câteva ore.
„Grăbeşte-te că leşin“, a rostit William H. Lipsey, spânzurat în California în 1824, către călăul care pierdea timpul.
„Cât e ceasul? Vreau să ajung în iad la timp să pot servi cina“, spunea John Owens, executat în Wyoming, în 1886.
„Foc!“. Aşa a urlat către plutonul de execuţie Joel Emmanuel Hagglund, un suedez care în America a descoperit socialismul, devenise un adevărat lider de sindicat şi compusese, sub numele de Joe Hill, o serie de melodii care erau cântate la pichetele sindicale. Condamnat pentru o dublă crimă comisă în timpul unei greve, a fost apărat chiar şi de preşedintele Wodroow Wilson, însă totul a fost în zadar. Înainte de a fi împuşcat, Hagglund a scris: „Mor ca un adevărat rebel. Să nu mă plângeţi – organizaţi-vă. Joe Hill“. Astăzi el este considerat o victimă nevinovată.
„E totul OK“. Caryl Chessman, probabil cel mai cunoscut condamnat la moarte din istoria Statelor Unite, răpise şi jefuise două femei, însă nu a comis nici o crimă. Din 1948, de când a fost pronunţată sentinţa, şi până în 1960, când a intrat în camera de gazare, a obţinut 12 amânări ale execuţiei şi şi-a scris autobiografia – „Cell 2455 Death Row“-, care s-a bucurat de un succes uriaş şi a constituit sursa de inspiraţie a unui film. Pentru infracţiuni precum ale lui, în pezent nu mai este prevăzută condamnarea la moarte.
„Vă iert pe toţi“, au fost ultimele cuvinte ale lui Manuel Pina Babbitt, condamnat pentru crimă şi executat în 1999, în California. Veteranul din Vietnam afirma că sindromul posttraumatic îl împiedica să îşi amintească ce a făcut. A fost distins cu Purple Heart, decoraţia acordată soldaţilor morţi sau răniţi în război.
„Nu sunt aceeaşi persoană de acum 24 de ani. Cine ar fi spus că e nevoie de 24 de ani pentru a ajunge în acest moment?“, a spus Billy Hughes, probabil condamnatul care a petrecut cel mai mult timp în celula morţii. Pentru unii, era un „model de reabilitare“, pentru alţii, un exemplu despre felul în care condamnaţii profită de garanţiile legale pentru a face recursuri şi a amâna execuţia. El a fost executat în urmă cu zece ani, în Texas.
„Sper că moartea mea vă va aduce un pic de linişte“, a spus Michael P. Delozier, executat pentru triplă crimă, în Oklahoma, în 2009. Ulterior, rudele victimelor au dat publicităţii un comunicat: „Am aşteptat aproape 14 ani această zi. Simţim că la final s-a făcut dreptate“.
