Îşi aduc poveştile, trăirile zugrăvite pe pânză, într-o expoziţie de grup. Se dezvăluie publicului pentru a-i bucura sufletul, dar şi pentru a primi în dar recunoştinţă şi a trăi sentimentul suprem, satisfacţia.
Galeriile Arta au găzduit, la sfârşitul săptămânii trecute, o nouă prezentare de pictură, o expoziţie colectivă care adună tablouri purtând semnătura tinerilor artişti Alexandru Dina, Gheorghe Voica şi Cătălin Alexi. Am acceptat invitaţia lor şi am călătorit în lumea culorilor zugrăvite pe pânză. Un joc fascinant de forme şi nuanţe care te conduceau spre o lume impresionantă, un univers care li s-a deschis artiştilor de astăzi cu mult timp în urmă. Să tot fi fost pe vremea copilăriei, atunci când culorile te vrăjesc şi te prind în jocul lor ameţitor şi când părinţii se uită fascinaţi la coala aceea de hârtie pe care mânuţa de copil face forme interesante.
O poveste în nuanţe vesele
De aici încolo, lucrurile încep să prindă contur, căci micuţii paşi sunt conduşi spre locul fascinant al misterelor ce se ascund în spatele tablourilor care astăzi vin să cucerească într-o expoziţie. Aceasta este şi povestea artistului Alexandru Dina. Gustul pentru artă i-a fost insuflat în familie, majoritatea membrilor ei activând în domeniul artelor plastice şi muzicii. Înconjurat de frumos, copilul de atunci a descoperit fascinaţia culorilor şi a formelor aşternute la început pe hârtie şi mai apoi pe pânză.
„Primul şevalet şi prima trusă mi-au fost oferite de mătuşa mea, care la acea vreme era muzeograf la Muzeul Naţional de Artă din Bucureşti. Îmi aduc aminte că şevaletul îl făcuse bunicul meu pentru ea în anii liceului şi era «mâzgălit» de diferite culori. Faptul că era vechi a născut în sufletul meu pofta de experienţe noi. Mirosul culorii mă fascina de pe atunci“, povesteşte Alexandru Dina. Povestea sa a curs lin în nuanţe vesele, pe pânzele ocrotite de şevaletul bunicului.
Era un joc pe care îl iubea. Şi totuşi, într-o bună zi, jocul s-a transformat într-o preocupare serioasă, care cerea studiu, aprofundarea unor tehnici, care peste ani aveau să contribuie la definirea sa ca artist. „M-am trezit într-un atelier de pictură la Liceul de Artă «Marin Sorescu» şi mi s-a spus că trebuie să dau o probă de desen în vederea continuării orelor de curs la acelaşi liceu, la Secţia arte plastice. Nu prea ştiam ce e cu mine acolo. Aveam, cred, 14 ani. În spatele acestei «conspiraţii» a stat mama mea, cadru didactic la acel liceu“, îşi continuă povestea Alexandru Dina.
Pe drumul realizării
Lucrurile erau serioase şi au fost tratate pe măsură de adolescentul de atunci. Şi-a înţeles mai bine pornirile interioare, a devenit conştientul de talentul care trebuia explorat şi de tehnicile pe care trebuia să şi le însuşească pentru a deveni un artist în toată puterea cuvântului. A învăţat să-şi perfecţioneze tehnicile, să nu se mâhnească în faţa criticilor, nu întotdeauna favorabile. „Cred că întotdeauna putem învăţa din greşeli şi orice părere e binevenită. Poţi învăţa multe şi, în plus, părerilor altora îţi stimulează şi o anumită ambiţie“.
A mers cu încredere, mai departe, pe drumul care-i fusese hărăzit. A transpus frumosul pe pânză, de fiecare dată cu aceeaşi dragoste pentru culori şi forme. Uneori ele au fost mai întunecate, alteori mai vesele, căci aşa simţea artistul, acelea erau trăirile sale. Şi încet, încet, pânzele au ajuns tablouri, subiecte în expoziţii personale sau de grup.
„Am avut mai multe expoziţii. Nu am ţinut o contabilitate a lor. Am început să expun încă din vremea liceului. Printre cele mai importante se numără o personală prin 2000, cred, în Olanda, la Enschede, oraşul unde am studiat arta, precum şi o expoziţie de grup în anul 2002, la Amsterdam“.
Nu s-a oprit din acest drum presărat cu nuanţe şi chiar dacă, uneori, „în faţa pânzei goale, am o oarecare nelinişte, simt că este ca o luptă frumoasă în care trebuie să realizez ceea ce mi-am propus, pentru ca, mai apoi, la sfârşit, să îşi facă loc un sentiment de împlinire şi satisfacţie că am încheiat o fază din viaţa mea de artist“. Trăirile, sentimentele sunt aduse în faţa publicului, artistul se dezvăluie în faţa lui. În spatele culorilor şi al formelor, este el, fără nici o „cosmetizare“. Lumea îl priveşte, uneori îl aprobă, alteori nu, dar îl apreciază pentru că, măcar pentru câteva clipe, îl face să uite de griji şi de urât, îl convinge să vadă viaţă în nuanţe mai dulci.
