Milenii la rând, regula a fost clară: femeile şi bărbaţii sunt diferiţi şi trebuie să se distingă unul de celălalt. Însă, secolul trecut, această limită a devenit din ce în ce mai insignifiantă. Un mare merit revine şi vedetelor muzicii rock.
„Femeia să nu poarte îmbrăcăminte bărbătească şi bărbatul să nu se îmbrace cu haine femeieşti; căci oricine face lucrurile acestea este o urâciune înaintea Domnului Dumnezeului tău“ (Deuteronom 22:5). Ani la rând, acest citat din Biblie a fost invocat mereu de puritanii care condamnau orice formă de travestire, de la spectacolele renascentiste britanice şi până la cele ale contemporanelor „drag queen“. Înainte de a determina clasa socială de apartenenţă, hainele au furnizat în primul rând o informaţie fundamentală: respectiva persoană este bărbat sau femeie. La începutul secolului XIX, însă, mesajul textului biblic a început să îşi piardă din importanţă. Femeile au început să poarte din ce în ce mai des pantaloni, iar personalităţi de renume, precum actriţa Greta Garbo, pictoriţa Frida Kahlo sau cântăreaţa Josephine Baker, nu au ezitat să apară în public îmbrăcate în veşminte bărbăteşti. Mai mult chiar, în filmul „Marocco“ (1930), actriţa germană Marlene Dietrich, purtând un frac negru şi un joben, sărută o femeie. De altfel, acesta este primul sărut homosexual din istoria cinematografiei, iar această scenă, deşi a stârnit un scandal uriaş, a fost pe placul multor spectatori.
Subiect tabu
Însă, dacă în cazul femeilor adoptarea ţinutelor masculine se confunda cu bătălia politică pentru emancipare, mult mai greu de înţeles – şi totodată de acceptat de societate – a părut fenomenul contrar. Termenul de „travestit“ pentru a defini un bărbat care capătă aspectul unei femei cu ajutorul hainelor şi machiajelor a fost folosit pentru prima dată de medicul german homosexual Magnus Hirschfeld, care, la acea vreme, era considerat un „Einstein al sexului“ datorită studiilor sale aprofundate în domeniu. Hirschfeld observase că fenomenul travestirii nu avea prea multe în comun cu homosexualitatea. Ba chiar dimpotrivă, după părerea sa, acest fenomen era prezent în rândul heterosexualilor. În cele mai multe dintre cazuri, bărbaţii se îmbrăcau în haine de femeie (ca un fel de „drag queen“ ale acelei epoci), afişau un machiaj strident, părând nişte marionete mai degrabă decât femei. De altfel, efectele comice au fost un obiectiv vizat şi de primii travestiţi din cinematografie. În comedia „Unora le place jazul“ a lui Billy Wilder, protagoniştii se travestesc în femei pentru a intra într-o orchestră feminină şi pentru a scăpa de necazuri. Printre numeroasele „poante“, memorabilă rămâne scena finală, când miliardarul Osgood, îndrăgostit de „Dafne“ (în realitate Jerry, actorul Jack Lemmon), află că femeia visurilor sale era de fapt un bărbat. Acesta comentează cu candoare: „Nimeni nu e perfect“, ca şi cum ar fi spus „îmi pare rău că eşti bărbat, dar în fond e un detaliu“. Replica a fost amuzantă, dar ea anunţa şi o schimbare de mentalitate.
Ambiguităţi pop-rock
Cei care şi-au dat seama că travestirea şi ambiguitatea sexuală erau o provocare pentru imaginarul colectiv au fost mai ales reprezentanţii muzicii pop-rock din anii ‘70, perioadă în care imaginea artistului a devenit la fel de importantă ca muzica sa. Printre cei care se machiau şi îşi pictau unghiile se număra, printre alţii, Lou Reed, care în albumul „Transformer“ (1972) şi mai ales în melodia „Walk on the wild side“ a abordat tema tabu a transsexualităţii. De altfel, melodia a fost cenzurată în unele ţări. În aceeaşi perioadă, David Bowie a apărut pe coperta albumului „The man who sold the world“ (1970) îmbrăcat în femeie. Acestea au fost primele exemple ale aşa-numitului „glam-rock“, când artiştii se distrau purtând haine extravagante, cu paiete şi fel de fel de ornamente. Este suficient să amintim nume de calibru precum Freddie Mercury sau Boy George. Travesti-ul a atins punctul său de apogeu datorită musicalului regizat de Richard O’Brien, care s-a jucat pentru prima dată în 1975, pe o scenă din Londra, ajungând apoi pe Broadway şi pe marile scene din vestul Europei, din Australia, Africa sau Asia. „The Rocky Horror Show“, considerat musicalul cu cel mai mare succes internaţional din toate timpurile, reprezintă o parodie a filmelor SF şi horror, pigmentată cu ironii şi scene de senzualitate, puse în evidenţă de împletirea muzicii cu dansul şi cu jocul actoricesc.
Musicalul britanic a inspirat, în 1975, comedia muzicală „The Rocky Horror Picture Show“, avându-i ca protagonişti pe Susan Sarandon, Tim Curry, Barry Bostwick şi Meat Loaf. Spectacolul aduce în prim plan povestea lui Janet Weiss şi Brad Majors, doi tineri logodnici cărora, plecaţi în voiaj, li se strică maşina, fiind astfel nevoiţi să caute ajutor la castelul transsexualului dr. Frank’N Furter, un excentric pasionat de experimente ştiinţifice ciudate. Scena-cheie este cea în care gazda cânta „Nu sunt decât un dulce travestit din transsexuala Transilvanie!“. El se recomandă ca „Dr Frank ’N ’Furter“ şi poartă o capă spectaculoasă. „Doctorul“ îşi dă jos capa cu un gest teatral, dezvăluind o ţinută extravagantă, formată din pantofi cu toc, ciorapi plasă, corset cu şireturi şi un şal din pene de boa.
Reguli restrictive
Între timp, şi printre filosofi apăruse ideea că regulile impuse despre sexualitate erau restrictive. Francezul Michel Foucault, în a sa „Istorie a sexualităţii“ (1976), susţinea că „ştiinţa sexuală“ este un dispozitiv al puterii pentru a controla indivizii. Cum? Simplu. Prin intermediul limbajului, construind stereotipuri sexuale, definind ceea ce e normal şi ceea ce e patologic şi pervers. În 1990, Judith Butler, filosof la Universitatea din Berkeley (Usa), a mers mai departe: sexul este un produs cultural şi lingvistic, iar societatea este cea care determină ce posibilităţi „de gen“ sunt coerente şi naturale. Erau primii paşi ai teoriei „queer“ (în engleză, „neobişnuit“) şi ai mişcării transgender, cuvânt în care prefixul „trans“ nu indică neapărat trecerea de la un sex la celălalt, ci mai degravă depăşirea dualismului bărbat-femeie, după cum a subliniat Flavia Monceri, profesor de Filosofie politică la Universitatea din Molise. Teoria queer („Queer theory“ în engleză) este o teorie filozofică şi critică. Aceasta a început din al treilea val feminist şi din studiile gay şi lesbiene (studii LGBT). Proiectul principal al teoriei queer este investigarea categorizării de gen şi sexualitate în societatea contemporană şi impactul heteronormativităţii asupra minorităţilor sexuale (persoanele queer). Printre întrebările centrale în teoria queer este cea de construcţionism social – adică sunt categoriile sexuale construite social prin sistemul de valori, sau sunt naturale, în afară controlului şi influenţei noastre? Această întrebare este de fapt mai complexă, fiindcă discursul social are un rol important în abilitatea noastră de a înţelege natura, şi natura, la rândul său, influenţează discursul social.
