Muzica este o componentă de bază a vieţii noastre. Este prezentă la radio, în maşină, la televizor, oriunde ne-am afla. Însă, ce este de fapt muzica?
Pentru mulţi dintre noi, muzica este un element esenţial al vieţii, care face parte din cotidian şi fără de care nu ne-am imagina existenţa. Însă, ce este muzica? Cum este ea compusă şi care sunt efectele muzicii asupra spiritului şi minţii noastre? Mulţi cercetători şi la fel de mulţi neurologi au studiat efectul muzicii asupra corpului şi psihicului nostru, analizând totul dintr-o perspectivă mult mai detaliată până a ajunge la beneficiile nu doar asupra corpului, ci şi asupra spiritului nostru. Pentru început, putem observa că mintea unui muzician este mult diferită de cea a unei persoane care ascultă muzică întâmplător. La ascultătorii neprofesionişti, muzica activează partea dreaptă a creierului, care este mai intuitivă, în timp ce în cazul specialiştilor este activată partea mai raţională, adică cea stângă.
O altfel de audiţie
Un recent studiu american a evidenţiat faptul că specialiştii în muzică ascultă altfel sunetele decât simplii melomani. Primii au o abordare analitică, în timp ce reprezentanţii celei de-a doua categorii au o abordare emotivă. Tocmai din acest motiv, arta sunetelor nu are acelaşi efect relaxant asupra reprezentanţilor celor două categorii. Însă, cum ascultă muzicienii muzica? Ce tip de senzaţii trăiesc profesioniştii celor şapte note atunci când asistă la un concert? Unii pot spune că, având în vedere faptul că sursa sonoră este aceeaşi, muzicienii şi melomanii resimt aceleaşi senzaţii. În realitate, lucrurile nu stau deloc aşa. Cel puţin aceasta este concluzia la care au ajuns oamenii de ştiinţă americani, care au identificat două tipuri de „savurare“ a muzicii: emotivă şi analitică. Primul este apanajul „incompetenţilor“, care, neavând o pregătire de specialitate, răspund în mod direct la stimulii unei compoziţii muzicale. De exemplu, un „crescendo“ produce creşterea ritmului cardiac, un pasaj rapid -nu neapărat de mare virtuozitate – creează stupoare şi admiraţie. Un profesionist, în schimb, are o abordare analitică, „gestalitică“, de la germanul „gestalt“ (formă, structură). Fiecare notă pe care o ascultă trebuie să îşi găsească un loc în structura piesei. În timpul audiţiei, creierul activează un fel de demontaj continuu. În cazul în care compoziţia este pentru orchestră sunt identificate diverse timbre, legate de diferitele instrumente, apoi este realizată un fel de evaluare privind calitatea execuţiei. La final, dacă totul se desfăşoară fără probleme, din labirintul cerebral se iveşte o urmă de emoţie.
Relaxare în linişte
Bineînţeles există multe excepţii, nu vorbim totuşi de o ştiinţă exactă. Mulţi muzicieni nu şi-au pierdut capacitatea de a aborda muzica şi din punct de vedere emoţional. Oricum, există două cazuri care merită o atenţie aparte. De exemplu, există convingerea că muzica relaxează. Mai ales cea clasică. Din acest motiv, în sălile de aşteptare ale cabinetelor stomatologice sunt difuzate compoziţiile lui Mozart. Muzica ne acompaniază şi în timpul şedinţelor de masaj, de meditaţie sau pur şi simplu la birou. Afirmaţiile de mai sus sunt valabile însă doar pentru persoanele „normale“. Majoritatea muzicienilor, deşi le place să asculte muzică, preferă să se relaxeze pur şi simplu stând în linişte. Doar în acest fel, creierul lor se poate odihni în adevăratul sens al cuvântului. Cel de-al doilea caz se referă la momentul în care un muzician trebuie să îşi dea cu părerea despre un coleg de-al său care cântă la alt instrument. De exemplu, ce se întâmplă atunci când un pianist face parte dintr-o comisie de examen pentru vioară? Simplu. Limbajul muzical foloseşte aceleaşi ingrediente: note, pauze, dinamici, agogică. Capacitatea de audiţie a unui pianist, lucru valabil pentru toţi instrumentiştii, este puternic condiţionată de propria capacitate „sectorială“. Doar obişnuinţa sau necesitatea – dacă ne gândim la dirijori – reuşesc să îl eliberez pe muzician de „barierele“ ascultării analitice.
