În 1800 eram 1 miliard, în 1927 – 2 miliarde, în 1999 – 6 miliarde, astăzi suntem 6 miliarde 830 de milioane. Unde vom ajunge dacă populaţia planetei va continua să crească în acest ritm?
Din 1800, când planeta avea 1 miliard de locuitori, populaţia Terrei a ajuns la 6 miliarde 830 de milioane. În acest ritm, ce se va alege de această planetă? În 1798, Thomas Malthus, un teoretician al suprapopulării, a prezis că în anul 1890 oamenii ar fi avut loc pe planetă doar stând în picioare. Cu aproape două secole mai târziu, în anii ’70, mass-media avertiza că în jurul anului 1990 vom fi nevoiţi să construim imense insule artificiale în mijlocul oceanelor pentru a face loc întregii populaţii terestre. Până acum, nici una dintre aceste predicţii nu s-a împlinit. În 1968, Dr. Paul Erich, biolog la Stanford University (SUA), autor al cărţii „The Population Bomb“, estima că pe la sfârşitul secolului 20 se va putea constata că aproximativ 1 bilion de oameni pe glob vor muri de foame. Cu toate că predicţiile lui s-au dovedit eronate, Erich a fost considerat unul dintre marii experţi în problemele demografice, ale mediului înconjurător şi calităţii vieţii. De altfel, aceste scenarii apocaliptice au dominat profeţiile futurologilor, strecurându-se ca un coşmar în mintea omului contemporan. Cu toate acestea, astfel de temeri nu par a fi destinate să se realizeze. Ultimele studii ale ONU cu privire la creşterea demografică, susţinute de o serie de studii ale unei noi generaţii de specialişti, indică faptul că populaţia Terrei va atinge maximul de 8-9 miliarde în jurul anului 2040, după care se va constata un declin rapid până în 2100, când populaţia va stagna la cinci miliarde.
Mai puţini… prea puţini
Planeta va avea din ce în ce mai puţini locuitori. Nu vom mai risca să dispărem pentru că suntem prea mulţi, ba dimpotrivă. În anumite zone geografice, cum ar fi Europa, vom fi prea puţini. Secole la rând, populaţia europeană a continuat să crească permanent. La începutul anului 1700, 20 la sută din populaţia mondială trăia pe Bătrânul Continent (Rusia inclusiv). A urmat apoi revoluţia industrială şi s-a creat un nou boom demografic, nu doar în Europa, ci şi în Lumea Nouă, care reprezenta evoluţia culturală normală. Milioane de emigranţi au pornit spre America. În 1913, cu scurt timp înainte de primul război mondial, populaţia Europei s-a mărit de patru ori, iar Bătrânul Continent era mai populat decât China. Proporţia populaţiei mondiale care locuia în Europa şi în America de Nord crescuse la 33 de procente. Din acel moment însă, populaţia europeană a început să scadă. Iniţial, motivul a fost că, dat fiind că sistemele sanitare se dezvoltau treptat pe restul planetei, lumea a început să trăiască mai mult şi să facă mai mulţi copii şi în Asia, Africa şi America Latină. În 2003, populaţia globală din Europa, Statele Unite şi Canada a coborât la 17 procente din populaţia mondială. În 2050, potrivit unei estimări a Naţiunilor Unite, se prevede că procentul va coborî la 12 la sută, un procent mai mic decât cel din 1700. Europa a trăit cel mai recent boom al său, ultimul dacă predicţiile ONU sunt exacte, în anii de creştere economică de după al doilea război mondial, perioadă cunoscută sub numele de „baby boom generation“. În Italia, se năşteau 2,7 copii pe familie, în Marea Britanie – 2,8, în Franţa – 2,9. Apoi nivelul a scăzut. Specialiştii în demografie se aşteptau ca rata natalităţii să se stabilizeze la doi copii de familie, aşa-numita „rată de substituţie“, necesară să menţină stabilitatea numărului de locuitori: doi noi „pământeni“ pentru fiecare doi pământeni (tata şi mama) destinaţi să dispară. Însă, acest „boom“ cum îl numesc specialiştii s-a dovedit mult mai radical, scrie sociologul britanic Fred Pearce în lucrarea „Peoplequake: mass migration, ageing nations and the coming population crash“ („Cutremur demografic: migraţie în masă, naţiuni care îmbătrânesc şi iminentul colaps al populaţie“), publicată în Marea Britanie: „Între 1950 şi 2000, populaţia Europei s-a înjumătăţit şi se va înjumătăţi din nou între 2000 şi 2025. Un secol început cu Europa care producea 10 milioane de copii anual se termină cu o Europă care nu reuşeşte să producă mai mult de 6 milioane“. În urmă cu 30 de ani, observa Pearce, 23 de ţări europene aveau o rată a fertilităţii peste „rata de substituţie“, astăzi nimeni nu o mai are. Doar Franţa, Marea Britanie, Islanda şi Albania se mai apropie cât de cât.
„Între 1950 şi 2000, populaţia Europei s-a înjumătăţit şi se va înjumătăţi din nou între 2000 şi 2025. Un secol început cu Europa care producea 10 milioane de copii anual se termină cu o Europă care nu reuşeşte să producă mai mult de 6 milioane“.
