Să pleci pentru două zile la Karlovy Vary – staţiunea cehă a regilor şi a reginelor, preferata ţarului Petru I şi sora geamănă, se zice, dar mai iubită, a părăginitei noastre Herculane – nu e de ici, de colo…
…Dacă mai pui că scopul oficial era acela de a participa la o întâlnire a Partidului Popular European, prezidată de al nostru europarlamentar Marian Jean Marinescu, cu participarea extraordinară a preşedintelui PE, Jerzy Buzek, şi a lui Joseph Daul, preşedintele Grupului PPE în Parlamentul European, dar şi a altor minţi strălucite ale bătrânului continent, e limpede că „excursia“ se anunţa nebună, intensă, o cursă infernală între astâmpărarea setei de bătut străzile la picior şi înregistrarea pe pix a şedinţelor parlamentare. O delicioasă aventură.
Plecarea
Pe listă eram trei. Ana Maria Urziceanu, directoare de televiziune în Turnu Severin. Micuţă de statură, serioasă şi cu o minte brici. Nicoleta Chera, ziaristă la câteva publicaţii din Vâlcea. Volubilă şi preocupată mai mult de partea oficială şi sobră a excursiei. Şi eu. Cu creieraşul zburătăcind de la clădirile altfel, verdele altfel al primăverii, jobenurile şi trăsurile dintr-o altfel de lume, la preocupările parlamentare asidue de a scăpa Europa de sărăcie, apoi la emoţiile plecării, la durerea de măsea şi, înapoi, la pozele scotocite pe net.
Ne-am cunoscut în aeroport, la Otopeni, pe la ora 5.00 dimineaţa. Eu, deja epuizată de emoţii, ele, fresh şi puse pe fapte mari. Zborul a fost scurt, o oră şi cincizeci de minute. N-am închis un ochi, deşi pluteam prin nori şi n-aveam nici o şansă să zărim vreun petic de pământ. Ne-am făcut planuri de bătaie, un program strict prin care să acoperim atât partea turistică a plecării, cât şi pe cea jurnalistică. Şi am aterizat în Praga – 8.10, ora lor.
Sosirea
Prima senzaţie n-a fost tocmai plăcută, după cele 24 de ore nedormite: un frig năpraznic şi o ploaie mocănească ne-au scos rapid din reverie. Mai mult, Hannibal Marek, ofiţerul de presă ceh care urma să ne ridice de la aeroport, a întârziat preţ de aproape o oră, încurcând terminalul de unde urma să ieşim. Deh, se întâmplă şi la case mai mari… Aşadar, în clipa în care ne-am îmbarcat în Renaultul Megane, am părăsit „oraşul de aur“ şi am pornit vitejeşte spre Karlovy Vary – la 16 kilometri de Praga -, am adormit buştean.
Ne-am trezit în faţa hotelului Grandhotel Pupp – o clădire impozantă, alcătuită din mai multe corpuri, cu arhitectură neobarocă şi steaguri la intrare. Monumental. O construcţie superbă, care, am aflat de la ghidul nostru simpatic, a fost platou de filmare pentru celebrul „Casino Royale“, din seria „James Bond“. Admirând aproape zilnic, pe drumurile de documentare, hoteluri precum Jiul, Bavaria sau Emma, dar, mai ales, gândindu-mă la ruinele care vag mai amintesc de bijuteria Europei, Herculane de altădată, am oftat. Ne făcea rău oare ca bucata de paradis, cunoscută azi doar yoghinilor, să stea acum, umăr la umăr, cu staţiunea cehă, ademenind prin arhitectură, ape miraculoase şi împrejurimi încântătoare gusturile subţiri ale europenilor bogaţi?! Se pare că da…
Cinci stele
Ne-am cazat. Cum era de aşteptat la un hotel de cinci stele – şi numărate bine, cum ştie Europa s-o facă -, o noapte într-o cameră single costă în jur de 400 de euro, cu micul dejun inclus. Aceasta acoperea însă, pentru cei care nu au idee de tot ce înseamnă stelele astea, de la amabilitatea recepţionerului cunoscător a cel puţin patru limbi de circulaţie, la promptitudinea hamalului îmbrăcat în uniformă impecabilă, la camera imensă din care nu lipseau plasma, barul garnisit cu absolut orice, mobilierul sobru şi elegant, pur englezesc, balconul, halatul, papucii de baie, umbrela, tot necesarul pentru toaletă, bideul, aerul condiţionat, accesul la internet, priveliştea încântătoare, liniştea, intimitatea, ciocolăţica de pe pernă şi micul dejun – bufet suedez – cu specialităţi franţuzeşti, englezeşti şi locale.
Ne-am luat aşadar în primire camerele şi, cum până la 17.30, când era stabilită întâlnirea cu europarlamentarii, mai aveam de aşteptat ore bune, tustrei oltencele ne-am decis să plecăm în bântuială. Am îmbrăcat toate bluzele din bagaj deodată – temperatura nu trecea de 7 grade Celsius şi ploaia rămânea rece şi măruntă -, am luat aparatele de fotografiat pe umăr şi am pornit lipăind prin ploaia cehă.
Soră cu Herculane?!
Karlovy Vary (Karlsbad sau Carlsbad) este cel mai cunoscut centru balnear din Europa Centrală. Numele său provine de la regele Boemiei Karl al IV-lea (Carol, Charles), cel care a descoperit izvoarele în anul 1358, cu ocazia unei vânători de cerbi, cum spune legenda. Karlovy Vary mai este cunoscut şi ca Oraşul Colonadelor, datorită contrucţiilor sale cu coloane. De asemenea, râul Ohre, care îl străbate de la un capăt la altul (şi iar oftez, aducându-mi aminte de Cerna şi de tristeţea ce domneşte-n Herculane…), este mărginit pe ambele părţi de clădiri impozante, cu arhitectură neobarocă, în culori vesele şi întreţinute fără cusur şi care, majoritatea, au la parter centre comerciale închiriate marilor firme de lux din lume.
Pentru noi trei, provinciale din Oltenia, incursiunea pe străduţele oraşului a fost o lecţie de rafinament şi desăvârşire, o gură de aer proaspăt şi eleganţă. Am trecut de o parte şi de alta a pârâului, pe podurile din fier forjat, am admirat trăsurile elegante cu femei oacheşe pe post de vizitii – o plimbare de 30 de minute costă 50 de euro, aşa că ne-am rezumat la fotografii -, am luat la puricat magazinele de suveniruri şi ne-am bucurat de un prânz tradiţional: o farfurie imensă, garnisită cu felii de friptură de porc, de muşchi afumat, de pâine şi mămăligă (recunosc, cea din urmă nu era atât de bună ca a noastră), varză fiartă albă şi roşie, totul plutind într-un sos dulce condimentat şi cu o pulpă întreagă de raţă tronând în mijloc, în care era înfipt un ascuţit cuţit zimţat (scriu aceste detalii mai ales pentru cei care, amatori de concedii în Bulgaria, nu se satură niciodată de mâncare). Alături de berea „casei“, Gambrinus, delicatesa a costat în jur de 15 euro.
Dezbateri şi Becherovka
Ne-am întors la hotel epuizate. Cum ziua încă nu se terminase, ba chiar de atunci înainte urma să atingem scopul călătoriei, am schimbat jeanşii cu haine corespunzătoare şi am coborât în sala de conferinţe. Surpriză: parlamentarii europeni întârziau. Am rămas la o cafea, să decidem dacă dormim o oră, două sau ne continuăm plimbarea. Dezbaterile s-au încheiat exact când autocarul din Praga a sosit în faţa hotelului. Am intrat deci la şedinţă.
Întâlnirea, axată pe Strategia Europa 2020, provocări şi perspective în parteneriatul de est, crearea de joburi, lupta împotriva crimei organizate, a spălării de bani şi a înşelăciunilor, s-a desfăşurat conform unui program strict în care fiecare vorbitor nu şi-a depăşit timpul repartizat. Discuţiile s-au derulat într-un ritm alert, ceea ce, să-mi fie cu iertare, iar m-a împins să fac o nevinovată comparaţie cu şedinţele parlamentare de la noi. Se pare însă că aici era vorba de nişte profesionişti, care chiar aveau habar despre ce vorbeau.
Din lipsă de timp, cocteilul s-a anulat. Am fost însă invitaţi la cina festivă, într-un restaurant prusac, cu istorie respectabilă. S-au mai ţinut discursuri, udate cu băutura locală, Becherovka – un fel de lichior din plante, cel mai renumit din Cehia, „inventat“ în 1807 de farmacistul Josef Becher, al cărui laborator a devenit astăzi muzeu. Din curiozitate, am gustat-o şi noi. Personal, mi-au trebuit vreo zece secunde până să pot respira iar.
Eleganţă şi sticlă de Boemia
A doua zi, după micul dejun, am avut program europarlamentar. Şedinţa a fost prezidată de Marian Jean Marinescu şi a avut în prim-plan crearea de noi joburi în Europa şi reducerea sărăciei în rândul populaţiei. Discuţiile au fost la fel de animate, de bun-simţ şi ridicând probleme reale cu care se confruntă multe ţări din Europa de Est. Atât prezidiul, cât şi ceilalţi membri ai Partidului Popular European prezenţi la întâlnire s-au arătat optimişti în ceea ce priveşte următoarea sesiune plenară de la Strasbourg.
După un prânz elegant, ni s-au pus la dispoziţie vreo trei ore în care să parcurgem, însoţiţi de ghid, cele mai importante puncte de atracţie ale staţiunii. Am pornit-o aşadar din nou pe străzi, de-a lungul Ohrei, am gustat din izvoarele naturale, 14 la număr, fiecare fiind remediu natural pentru anumite afecţiuni ale organismului, am admirat teatrul, colonadele, bisericile, parcurile decupate parcă din revistele englezeşti, pictorii ambulanţi şi vânzătorii guralivi de suveniruri. Ultima vizită a fost la fabrica de sticlă Moser, manufactură cu 150 de ani vechime, acolo unde, dincolo de nişte ziduri deloc impresionante, se fabrică din sticlă obiecte de lux de care s-au bucurat, de-a lungul anilor, papi, regi, actori, maharajahi şi preşedinţi de ţări. Pentru că am avut prilejul să intrăm chiar în fabrică, unde ne-a fascinat procesul prelucrării sticlei, ne-am înscris la umflarea baloanelor transparente. Mi-ar plăcea să cred că globul meu de sticlă a fost transformat într-o frumoasă vază ce va sta pe biroul lui Barack Obama!
Întoarcerea
Plecarea a fost din scurt. Ne-am întors la hotel şi, deşi ploaia rece continua să ne irite, aveam sufletele pline de culori şi de imagini splendide. Am avut timp de o cafea – oferită cu eleganţă de parlamentarul nostru oltean. Şi în nici 15 minute ne-am îmbarcat laolaltă, ziarişti şi parlamentari, în autocarul cu destinaţia aeroportul Ruzyne din Praga, unde ne-am despărţit, fiecare urmând-şi destinaţia. Un singur hop am mai avut de trecut: magazinele duty-free. Evident că nu am scăpat de ele, şi nici ele de noi. În cele din urmă, cu valijoarele duble de suveniruri, ne-am luat zborul spre Bucureşti. La miezul nopţii am călcat pe pământ românesc. Sincer, nu era cazul să ne grăbim. Dar, în orice caz, cu prima ocazie, alerg din nou spre Herculane. Aşa părăginită cum a ajuns, e un locşor plesnind de sănătate, aer curat şi ape miraculoase.
