Cadavrul răsturnat
Stânga la răscruce
de Bernard-Henry Lévy, Editura „Curtea Veche“, 2009
În colecţia „Constelaţiii“ a Editurii Curtea Veche, întemeiată şi coordonată de Vladimir Tismăneanu, cel care face o muncă de iniţiat şi iniţiere într-o literatură de specialitate deficitară la noi, a apărut o carte pe care o recomand cu căldură nostalgicilor Primei Republici Române, dar şi actualilor lampadofori ai ideilor de stânga (nici dreapta, dacă există, nu e scutită de lecturi): „Cadavrul răsturnat. Stânga la răscruce“. Autor, nimeni altul decât Bernard-Henry Lévy, intelectualul dorlotat al celei de-a VI-a Republici Franceze, condusă la ora de faţă de intransigentul şi viu comentatul Nicolas Sarkozy. Personal, nu sunt adeptul acestui preşedinte scund, energic şi chiar coleric uneori, cu care Traian Băsescu, un „popular“ în devenire de câţiva ani, încearcă uneori să aducă, însă omul e o figură. „Primul poliţai al Franţei“, cum îl numeşte B-HL, chiar în exordiul cărţii sale, unde relatează o discuţie telefonică de pomină, evreo-ungur-grec ajuns preşedinte al Franţei, este totuşi o figură politică importantă a Europei, asta pentru că Franţa nu-şi poate permite un preşedinte „scund“, dacă-mi permiteţi aluzia.
La alegerile prezidenţiale de acum trei ani, când Sarkozy candida din partea UMP, împotriva socialistei Ségolene Royal (sic!), Lévy, vechi simpatizant al stângii, redutabil debateur, cu ideea şi cu fapta, în atâtea şi atâtea puncte fierbinţi ale planetei, cu un tată luptător de partea socialiştilor în Războiul Republican din Spania, a primit Telefonul. Da, chiar de la amicul său, N. Sarkozy, încântat că amicul lui B-HL, André Glucksmann, scrisese un articol elogios de susţinere în Le Monde despre viitorul preşedinte al Franţei. Nicolas Sarkozy, bineînţeles. Ce mai aştepţi, tu când vei scrie?, i-a „ordonat“ euforic monsieur Sarkozy unui om de care îl lega o veche amiciţie, însă nu şi o doctrină şi o gândire comune. Iată-l pe B-HL dând din colţ în colţ într-un dialog pe care vă invit să-l savuraţi în deschiderea acestei cărţi care pune în faţa unui cititor curios povestea stângii. Da, a acelei stângi minunate şi mizerabile, acelei stângi „de dreapta“ dintr-o Franţă care, de mai multe decenii, „are rău de ea însăşi şi urlă“.
Prilej pentru autorul „Barbariei cu chip uman“, apărută acum 33 de ani, să facă o incursiune solitară, amară şi tulburătoare prin lumea fantasmelor şi realităţilor propuse de o stângă incapabilă să-şi înţeleagă sau să-şi accepte autocritic propriul trecut totalitar (Revoluţia Franceză, adoraţia în prostraţie a Moscovei) şi să-şi asume propriul proiect într-o Franţă dominată de demonii săi proprii: Vichy, Algeria, Mai ‘68. Cu un moto preluat din prefaţa produsă de Sartre în deschiderea unei cărţi a lui Paul Nizan („Va mai fi crezând cineva că stânga, acest cadavru răsturnat, pe care au apărut viermii – mai poate fi atrăgătoare pentru cei care vor veni?“), B-HL ne face părtaşi, totuşi, la un spectacol de idei şi volute ale gândirii active la care iau parte şi Chomsky, dar şi Chavez şi Ahmadinejad, Castro, dar şi Aragon („sunt de neclintit în convingerile mele de stânga… şi dacă afirmaţia te face să râzi, eşti doar o paiaţă“), Camus, Istrati (ei, da!), Castoriadis, Badiou, Baudrillard, Hezbollah, Bosnia, Afganistan etc. În sumă, o neputinţă istorică explicată fermecător de un bărbat inteligent a cărui „vină“ poate fi aceea că o sfătuieşte pe Ségolene Royal la acele alegeri pierdute în faţa lui Sarkozy să citească în campania ei electorală un poem al lui Victor Hugo despre un incendiator de biblioteci. Franţa, cea mai bună cititoare naţiune de cărţi.
Se pare că electoratul francez, deşi ştie cine este Hugo, nu este convins că o carte nu poate fi incendiată. Sunt prea multe, pe lumea asta, nu-i aşa?
PS: despre recentele „probleme“ ale lui Sarkozy cu fermecătoare sa soţie, Carla Bruni, B-HL nu povesteşte nimic. Aceasta nu e treaba stângii şi, o dată în plus, stânga nu ghiceşte viitorul…
