Adolescenţa nu este nicidecum o crudă glumă a naturii, aşa cum am putea crede, când totul ne iese pe dos, când corpul „nu ne mai ascultă“, ci mai degrabă momentul de apogeu al speciei.
Adulţii ar trebui să facă o plecăciune în faţa tinerilor sub 20 de ani, pentru că ei reprezintă punctul de apogeu al evoluţiei. Aşadar acea perioadă furtunoasă, când hormonii încep să o ia razna, când ni se părea că nimeni nu ne înţelege şi ne pierdeam printre mii de gânduri filosofice şi fără sens, când am suferit primele noastre deziluzii în amor, ar trebui considerată drept momentul în care am experimentat ce e mai bun din cele două lumi: „încântătoarea naivitate a unui copil şi independenţa liniştitoare a unui adult“. Cel puţin aceasta este părerea lui David Bainbridge, profesor de Anatomie clinică veterinară la Universitatea din Cambridge şi autorul unei cărţi dedicate celor mai fermecătoare şi, totodată, enervante creaturi de pe planetă: adolescenţii. În „Adolescenţii, o poveste naturală“, Bainbridge se adresează atât tinerilor, cât şi părinţilor acestora, încercând să îi convingă de faptul că adolescenţa este cea care a determinat succesul oamenilor pe pământ şi de aceea reprezintă „momentul de apogeu autentic“ al existenţei noastre. Deşi acest moment poate fi de multe ori dureros, el ne oferă cele mai puternice emoţii şi ne învaţă, încet, încet, cum stau lucrurile cu dificilul joc de a fi adult.
Vârful speciei
Oricât ar părea de ciudat, în opinia lui Bainbridge, adolescenţii sunt „caracteristica esenţială a rasei umane, pe care se pune baza succesului nostru“. În natură, nu există altă specie, în care „puiul“ este atât de independent timp de 20 de ani, iar acest lucru nu este întâmplător. Deşi nu se poate stabili cu precizie apariţia primului adolescent, oamenii de ştiinţă sunt de acord cu faptul că apariţia sa a precedat cu un pic creşterea finală a dimensiunilor creierului nostru şi ca atare corespunde trecerii de la Homo erectus la sapiens. Explicaţia pentru acest fenomen se află, cum era de aşteptat, în acea materie cenuşie din capul nostru, care are nevoie de două decenii pentru a se maturiza complet. Din punct de vedere neurofiziologic, faptul că a fi un adolescent nu este tocmai un joc de copii este un lucru bine ştiut. De altfel, adolescenţii au mai multă materie cenuşie decât oricine. După primii şase ani, creierul continuă să crească foarte încet, pentru ca mai apoi sa câştige alte cinci procente la începutul adolescenţei. Dimensiunile ating valoarea maximă în jurul vârstei de 12 ani la fete şi 14 ani la băieţi, după care începe o restrângere graduală care merge înainte de-a lungul întregii vârste adulte. În adolescenţă are loc aşa-numitul proces „pruning“, „curăţenie“, în care sunt eliminate conexiunile nervoase în exces. Cu alte cuvinte, se poate spune că creierul adolescentului este un fel de „şantier“, în care „se curăţă materia cenuşie şi se înveleşte cu mielină, materia albă“, o reorganizare neuronală consistentă şi dificilă, care demonstrează faptul că adolescentul nu este un simplu „animal, care cade victimă propriilor săi hormoni“, ci mai degrabă un curajos pionier al speciei umane.
Vârsta transformărilor
Bainbridge le sugerează adulţilor să fie mai înţelegători şi mai respectuoşi cu adolescenţii. De altfel, toţi am trecut prin această perioadă şi ar trebui să ne amintim, măcar vag, ce înseamnă. A creşte este o experienţă dificilă, haotică, uneori dureroasă, însă în orice caz şi excitantă. Este momentul în care corpul se transformă, mintea este inundată de gânduri, intră în scenă sexul, oamenii din jur şi lumea externă. După cum sintetizează autorul, „între 13 şi 20 de ani, pot să se întâmple pentru prima dată multe lucruri, unele pozitive, altele nu, altele undeva, la mijloc“. Iată doar câteva dintre ele: acneea, relaţiile cu adulţii, alcoolul, autocontrolul, depresia, drogurile, empatia, examenele, ţigările, şofatul, independenţa faţă de părinţi, serviciul, masturbarea, orgasmul, pornografia, responsabilităţile etc.
Furtună de emoţii
Adolescenţii se schimbă atât de repede încât viaţa lor poate deveni un „exerciţiu periculos de echilibristică“, fapt ce îi face deosebit de instabili când vine vorba de droguri, relaţii interpersonale şi sex. Este momentul în care „lumea întreagă se deschide cu noi oportunităţi sociale şi intelectuale şi, cu toate acestea, se închide chiar sub ochii noştri“. Îşi face apariţia tendinţa umană pentru autoanaliză: „În mintea adolescentului, există gândurile ocazionale, preocuparea frecventă sau teama permanentă de a nu fi suficient de bun“, scrie autorul. Toate acestea nu pot avea decât un efect devastator asupra comportamentului tinerei fiinţe, care se vede nevoită să facă fel de fel de experimente pentru a afla care e rostul ei pe pământ şi ce trebuie să facă de acum cu viaţa ei. Stările variază de la incertitudine, la curaj şi ambiţie, de la excitaţie la tristeţe, de la supraexpunere socială la izolare. Pe plan ştiinţific, toate aceste stări sunt reglate de mecanisme biologice şi neurologice foarte clare. Riscul de a ieşi şifonaţi există însă dacă natura ne-a expus la o astfel de provocare, probabil există un motiv. Asta înseamnă că adolescentul, indiferent că e rebel, irascibil, apatic, trist, deprimat, entuziast, antipatic, sensibil ori miop, nu este aşa chiar un rău atât de mare cum se crede.
Când adulţii comentează
În opinia lui Bainbridge, printre responsabilităţile adolescenţilor se află şi cea de a-i salva pe „adulţi de la inutilitate“, iar acest aspect nu este deloc pe placul „oamenilor mari“. „Mă întreb cât din iritarea noastră în ceea ce îi priveşte derivă din faptul că ştim că mai devreme sau mai târziu ne vor depăşi. În curând, vor fi ei adulţii care stabilesc regulile şi vor face legea, iar noi vom fi lăsaţi la o parte“, spune specialistul. Probabil, secretul este să căutăm printre amintiri şi să ne amuzăm un pic de această situaţie.
„Ceea ce îmi amintesc din adolescenţă este că m-am întins pe linia albă din mijlocul străzii, că am ascultat Led Zeppelin III pentru prima dată şi că am privit un răsărit, stând în chiloţi în mijlocul unui câmp“, scrie Bainbridge. În opinia specialistului, astfel de exerciţii mentale pot fi utile nu doar pentru a înţelege mai bine adolescenţii şi pentru a avea mai multă încredere în ei, ci şi pentru a ne lăsa fascinaţi de aceste contradicţii care, la urma urmei, fac ca viaţa noastră să fie mai interesantă.
„Mă întreb cât din iritarea noastră în ceea ce îi priveşte derivă din faptul că ştim că mai devreme sau mai târziu ne vor depăşi. În curând, vor fi ei adulţii care stabilesc regulile şi vor face legea, iar noi vom fi lăsaţi la o parte“.
