Între speranţă şi responsabilitate
de Roberto Poli, Editura Curtea Veche, 2009
Roberto Poli este profesor de etică aplicată, filosofia ştiinţei şi filosofia ştiinţelor sociale la Facultatea de Sociologie a Universităţii din Trento (Italia). Este, de asemenea, editor-şef al revistei academice Axiomathes, dedicată studiului ontologiei şi sistemelor cognitive. Aşadar, un specialist preocupat de ontologie, ca şi de teoria valorilor şi conceptul de persoană în sfera valorilor, dar şi în teoria nivelurilor de realitate, autor a numeroase lucrări de specialitate bine primite în lumea academică europeană, şi nu numai. „Între speranţă şi responsabilitate“ pune, între altele, problema eticii ca ştiinţă, în dialog posibil cu alte ştiinţe
Ce anume însă ar interesa din această carte a sa un cititor obişnuit?
Poli, care se revendică de la şcoala austriacă a valorii (Brentano, Meinong, Ehrenfelds), adoptă în acest sens o optică fenomenologică în încercarea de a contura o reflecţie etică adecvată noilor realităţi, precum şi nivelurilor acesteia. Autorul ne lămureşte că „acest volum se situează în interiorul unei perspective pe care am putea-o defini drept personalism fenomenologic. Calificativul de fenomenologic se specifică în referinţa privilegiată la gânditori care din diverse puncte de vedere pot fi recunoscuţi ca atare. Componenta personalistă se rezumă la teza potrivit căreia persoana este purtătoarea valorilor etice“.
Pentru filozoful italian, persoana este „sinteza etică apărută din cele trei niveluri de realitate constituite de planul biologic, cel psihologic şi cel social“. Ar fi simplu însă dacă definiţia persoanei ca atare s-ar regăsi în această însumare de planuri. Fiecare dintre cele trei niveluri este depăşit prin ceva anume, propriu fiecărei persoane. Definiţia persoanei ca atare a evoluat în timp, de la cea dată de Boethius, la pragmaticii englezi, fără a-l uita vreodată pe Aristotel. Pentru unii, ca E. Berti, „identitatea personală nu depinde atât de conştiinţă, care în anumite momente poate chiar să piară, cât de viaţă“, fapt cu care autorul nostru nu e de acord întru totul: persoana se formează şi trăieşte numai în acte. Astfel, ea este definită inclusiv în raport cu alte persoane. Dacă acţionează asupra altei persoane este „agent“, ca subiect al actelor, în timp ce celălalt, asupra căruia se acţionează, este „obiect“ al acelui act. Valorile etice pot reprezenta obiectul unor acte care se îndreaptă spre ele: „prietenia, fidelitatea, încrederea sunt valori ale persoanei care le pune în practică, sunt moduri ale actelor sale“.
Valorile, ne mai spune Poli, pot fi definite în funcţie de forţa şi înălţimea lor. Valorile care se definesc în raport de forţă sunt mai puţin elevate, dar şi mai dorite: valorile bunurilor. Majoritatea îşi doreşte să deţină, să posede, nu să împărtăşească valori dificile. Etica nobleţei spirituale este dificilă. Pentru Nicolai Hartmann, marele filozof german, „încălcarea valorilor inferioare este josnică, dezonorantă, dezgustătoare, dar împlinirea lor în practică abia atinge nivelul bunei-cuviinţe, fără să se ridice deasupra lui. Din contră, afrontul adus valorilor mai elevate are caracterul lipsei morale, dar nu are nimic degradant în chip nemijlocit, pe când realizarea în practică a acestor valori poate avea ceva înălţător, eliberator, ba chiar entuziasmant“.
O carte de referinţă în domeniu.
