Infern ’89
Povestea unui condamnat la moarte
de Mircea Răceanu, Editura Curtea Veche, 2009
Pe 31 martie 1989, Mircea Răceanu, diplomat de carieră în Ministerul Afacerilor Externe al R.S.R., era arestat de Securitate pentru ceea ce aceasta considera a fi trădare a statului român prin „transmitere de secrete“ către ambasada unei ţări străine, în speţă, SUA. Răceanu, diplomat de carieră în aparatul diplomatic al statului român, era considerat un element conştiincios, specialist al relaţiilor dintre România şi SUA, propus chiar pentru avansare cu câteva luni înainte de a fi arestat. Părinţii săi fuseseră comunişti ilegalişti, iar diplomatul de carieră avea un back-ground politic asigurat.
Suspiciunile în cazul său, devenit dramatic, au fost alimentate de relaţiile sale cu câţiva membri ai Ambasadei SUA, în plină răcire a relaţiilor diplomatice dintre cele două ţări. În anul de graţie 1989, relaţiile dintre România şi SUA ajunseseră, după opinia unui diplomat american citat în carte, la un nivel „precar şi jalnic“. Ceauşescu renunţase la clauza naţiunii celei mai favorizate într-un moment când România părea izolată pe plan internaţional: nici relaţiile cu Moscova nu erau mai bune, sfârşitul tragic al lui Nicolae Ceauşescu dovedind-o cu prisosinţă.
Mircea Răceanu a fost, aşadar, arestat şi acuzat de trădare. În iulie 1989, după un proces sumar, tipic instanţelor comuniste, el a fost condamnat la moarte. Este aproape un caz unic în istoria justiţiei din România în acea epocă. Trebuie spus că acest caz al lui Mircea Răceanu trebuie judecat în contextul istoric şi diplomatic al anului 1989, momentul în care se produce „Scrisoarea celor şase“, prin care Ceauşescu este „avertizat“ de foşti membri ai aparatului de partid căzuţi în dizgraţie de faptul că istoria nu iartă „încremenirea în proiect“. Unul dintre semnatarii scrisorii era Grigore Răceanu, tatăl adoptiv al lui Mircea Răceanu. Cu o zi înainte de a fi arestat, Mircea Răceanu a fost informat de Grigore Răceanu cu privire la conţinutul scrisorii, despre numele semnatarilor şi despre intenţia de a lărgi cercul acestora. În momentul arestării, Răceanu avea la el un material dactilografiat privind o întâlnire între experţi ai Tratatului de la Varşovia din 17-18 ianuarie 1989, pe dosul căruia notase unele informaţii despre arestarea grupului de ziarişti de la România liberă (Mihai Băcanu, printre ei), dar şi referitor la presiunile pe care le făcea Direcţia Securităţii Statului la Casa Scânteii în această chestiune, precum şi despre opoziţia Elenei Ceauşescu în privinţa relaţiilor culturale dintre SUA şi România. Securitatea l-a arestat pa Răceanu în timp ce mergea la o recepţie a ambasadei americane. Rămâne de priceput de ce avea Răceanu la el aceste informaţii într-un asemenea moment. Semnatarii scrisorii au urgentat proiectul de difuzare a ei temându-se că la interogatorii Mircea Răceanu va vorbi despre existenţa acesteia. Scrisoarea fost difuzată de Silviu Brucan, prin relaţii utile. Însă, Mircea Răceanu nu a dat, până la sfârşitul interogatoriilor, nici o informaţie în acest sens.
Mircea Răceanu a fost, aşadar, condamnat la moarte şi aştepta executarea sentinţei, însă în septembrie 1989, brusc, pedeapsa i-a fost comutată la 20 de ani de închisoare. Cum a fost posibil ca N. Ceauşescu să se răzgândească? Prin canale diplomatice, cazul său a ajuns la urechile preşedintelui de atunci al SUA, George Bush. Acesta a cerut omologului său român, printr-o telegramă adresată special, ca, „printr-un gest umanitar… să excludeţi posibilitatea aplicării acestei sentinţe“. Informaţii ulterioare din anturajul lui Ceauşescu au afirmat că, după citirea telegramei, acesta s-a albit la faţă, dar, ulterior, a dat ordinul de revocare a sentinţei.
Volumul scris de Mircea Răceanu în apărarea sa conţine numeroase documente, precum şi o stenogramă a şedinţei Comitetului Politic Executiv al CC al PCR, din 13 martie 1989, unde N. Ceauşescu a informat, în termeni pamfletari, membrii acestuia despre cazul Răceanu.
