Minciunile adulţilor. Indicii ale înşelătoriei în căsnicie, afaceri şi politică
Paul Ekman, Editura TREI, 2009
Studiul lui Paul Ekman, profesor de psihologie la University California, San Francisco, abordează acea varietate a atitudinilor umane legate de comportamentul nostru în relaţiile cu ceilalţi atunci când cineva minte sau înşală. Ce este minciună, dar omisiune? Cum ne puteam da seama când cineva minte? Există un limbaj al trupului sau o mimică adecvată în asemenea momente după care mincinosul se poate da de gol? Este acesta un om rău sau poate fi şi unul bun? La asemenea întrebări, dar şi la numeroase altele, răspunde Ekman, printr-o cercetare amănunţită. El explică scrierea cărţii prin aceea că „a minţi este o caracteristică atât de răspândită a vieţii încât o mai bună înţelegere a acestui fenomen este relevantă pentru cele mai multe afaceri umane“.
Uneori, minciuna este benignă, dar sunt momente în care înşelătoria este scandaloasă, fie că se petrece în căsnicie, afaceri sau politică. Sunt oferite numeroase exemple de minciuni obişnuite, ca şi de minciuni sfruntate, în domeniul politic, de pildă, începând cu modul cinic în care l-a „dus de nas“ Hitler pe Chamberlain, când a promis solemn că nu o să atace Cehoslovacia şi până la dedesubturile afacerii Watergate, cea care a dus la căderea preşedintelui american Richard Nixon. Nici domeniul artistic nu este de lepădat: Othello dă chiar numele unei „erori“. După ce o anunţă pe Desdemona că i-a ucis iubitul, pe Cassio, el interpretează neliniştea ei ca pe o dovadă a faptului că avea într-adevăr o relaţie cu el. Othello nu bănuieşte deloc că Desdemona e neliniştită pentru că murind Cassio ea nu se mai poate apăra şi este conştientă că Othello nu va ezita să o ucidă.
Dar minciuna de zi cu zi, din viaţa obişnuită, este în mare măsură terenul cercetării întreprinse de Ekman, cel care ne vorbeşte despre „vânătorul de minciuni“, acea persoană specializată în a observa reacţiile celorlalţi şi în a depista înşelătoria. Ştiaţi, de pildă, că vă puteţi apăra de acuzaţia de minciună spunând realmente adevărul? Desigur, toţi oamenii au putut proba cândva această capacitate de a îndepărta bănuiala, spunând pur şi simplu adevărul. De exemplu, atunci când sunteţi întrebaţi de soţul (sau de soţia) care bănuieşte că aveţi o legătură extraconjugală cine vă place cel mai mult, îi puteţi răspunde asemenea personajului Mary din romanul lui John Updike, „Mărită-te cu mine“: „Pe tine te plac, zice ea, şi toţi porumbeii ăia din copac, şi toţi câinii din oraş, cu excepţia celor care se urcă pe cazanele noastre de gunoi, şi toţi motanii, cu excepţia celui care a lăsat-o borţoasă pe Lulu. Şi îmi mai plac salvamarii de pe plajă şi poliţiştii din centru, cu excepţia celui care a strigat la mine când am întors maşina, şi îmi mai plac câţiva dintre prietenii noştri nesuferiţi, mai ales atunci când sunt beată…“. Iar când soţul o întreabă dacă printre aceştia poate fi şi un anume Dick, chiar amantul ei, ea răspunde cu nonşalanţă: „Ei, nu mă deranjează…“
Autorul ne face părtaşi la o adevărată hartă a emoţiilor şi comportamentelor umane în momentul în care oamenii mint sau sunt prinşi cu minciuna, descriind toate stările de inconfort prin care trecem, de la neplăcere la teamă.
Recomand cartea atât celor care vor să afle cum pot citi indicii ale înşelătoriei şi ale minciunilor, dar şi celor care, după ce o vor citi, vor ajunge să creadă că se pot blinda în urma informaţiilor căpătate. Astfel, ea îşi va dovedi utilitatea în ambele cazuri.
