Omul Disponibil. Cântec de dragoste la care voi lucra toată viaţa
de Ion Zubaşcu
Editura Brumar, 2009
Pentru cei care au frecventat Cenaclul „Flacăra“ în anii ‘80 ai secolului trecut, numele lui Ion Zubaşcu sună foarte cunoscut. Poet şi cântăreţ cu „faimă“, Zubaşcu transmitea ceva din fiorul şi profunzimea tradiţiei unei zone pentru care, atunci şi acum, viaţa însemna ceva unic: Maramureşul. Că mai târziu cantautorul s-a dezis de cenaclu şi de direcţia ideologică pe care o imprimase iniţiatorul acestuia e treaba sa şi a antropologilor culturali care vor studia fenomenul acesta de masă. Ion Zubaşcu îmi era cunoscut ca poet, până la volumul de faţă, „Omul disponibil“, doar din periodice, iar activitatea sa de publicist febril umbrea aura poetului. A debutat în 1982 cu volumul „Gesturi şi personaje“, iar un al doilea volum, „Omul de Cuvânt“, îi apare abia în 1991, pentru ca în 1995 să tipărească „Întoarcerea la Dumnezeu. Între viaţă şi moarte cu Ioan Alexandru“, la Editura Panteon. În 1999, la Editura AXA, publică „Omul disponibil – epopee provincială“, cu o prefaţă de Nicolae Balotă. Zubaşcu este un poet pentru care literatura nu are întâietate în faţa vieţii, după cum el însuşi se confesează în tumultuoasele sale versuri. Afirmaţia asta îl poate costa, dar e destul de matur să şi-o asume. A scris enorm, dar nu a fost interesat să publice. Eu spun că nu a fost interesat întrucât a lăsat poezia la macerat. A dospi versul, precum pâinea, e o treabă veche, la fel de preţioasă precum scrisul, aşa cum ştiu poeţii cu adevărat buni. Chiar titlurile celor patru cărţi ale sale de până acum atestă o gândire centrată pe fiinţa umană şi pe miracolul existenţei, pe fluxul semănat-cules-dospit-copt, într-un univers tot mai desacralizat.
Fuleul versului, atunci când nu este incantatoriu, aminteşte de poeţii furioşi ai anilor ‘60 din literatura americană, numai că tema poeziei sale este iubirea, insul în ipostaza sa celebrată de un Dumnezeu îndurător şi bun, în care „setea mea de iubire adevărată“ – după cum se confesează poetul – „poate oricând întemeia / o nouă Împărăţie în lume“.
Careta lui Zubaşcu este „întemeiată“ pe 12 cânturi – aluzia biblică este astfel explicită – gardată de două articole de credinţă care fac din poet un înainte-mergător, un lampadofor al credinţei în perenitatea poeziei în lume.
Există un furor al spunerii la Zubaşcu, o retorică de bună calitate, ca şi un maximalism al adresării care fac din el un credincios al verbului şi un exemplu de verticalitate. Poetul e preocupat de integralitatea fiinţei, chiar în această lume desacralizată care şi-a pierdut uleiul şi flacăra. Ca om care stă mereu cu faţa către „lumina adevărată, mare şi puternică“, poetul nu-şi pierde nădejdea şi privilegiază bunătatea umană, ca şi caratele unei tradiţii care are încă în centru familia iubită, soţia, mama, copiii, chiar dacă „strănoul“ trebuie de fiecare dată întemeiat: „Acum nu mai cred decât în literatura / care ne hrăneşte speranţele zilei de azi şi de mâine, / în poemele care strigă după noi: «Mamă!» şi «Tată!»“.
Pentru a putea fi îndurată, lumea e reluată constant de la capăt în versuri elegiace de fineţe şi chiar conceptualizate într-un limbaj care depăşeşte graniţele poeziei „lirice“ propriu-zise, într-un efort holistic de admirat. Dacă omul va fi restaurat în întregul lui, aceasta poate fi chiar misiunea limbajului – iată titlul de credinţă, acum şi „in articulo mortis“, al unui poet care încearcă să vieţuiască „cât mai uman cu putinţă“.
Toate poemele sunt bune, intense, chiar şi când par „naive“, spun cu adevărat ceva din preaplinul acestui poet neliniştit şi atent – în accepţia dată de creştinism – în lupta sa cu răul şi abjecţia, dar personal mi-a plăcut parfumul, aerul de fin de siecle al „Cântului X“, o evocare picaresc-melancolică, plină de atributele unui pictor de rasă, a unei lumi ieşite parcă din pânzele lui Pontormo. Este viziunea unui poet care s-a mutat în măruntaiele Bibliotecii, ale Labirintului de unde contemplă viermuiala umană, pofta hilară de a cumpăra şi de a vinde până la pierderea sufletului, cu treceri subtile dinspre real în infrareal. E mai multă detaşare, parcă, în acest poem decât în restul celorlalte, unde poetul pare „prea“ implicat şi, uneori, prea decis să spună „totul“.
Ceea ce place la Zubaşcu – poate mai puţin o anume notă pedagogică în anumite momente, de care poetul se putea dispensa – este frăgezimea privirii, lipsa sa de „viclenie“, inclusiv stilistică, o directeţe în atac – căci poezia acestui poet de rasă nu este defensivă, molatică, la modul sybaritic, aşa cum ne-au obişnuit poeţii de alcov din anii din urmă, ci dură, frustă, bărbătească.
Într-un cuvânt, te poţi baza pe ea.
