Irlanda de Nord este pentru mulţi un tărâm de poveste, cu castele bântuite de prezenţe ciudate, cu munţi verzi, ţinuturi „nepângărite“ de pasul omului, stânci sălbatice, unde o istorie plină de ură şi invidie a lăsat urme adânci.
Castelul Galgorm, din Ballymena, comitatul Antrim, din Irlanda de Nord, a fost construit la jumătatea secolului XVII de doctorul Alexander Colville. Acesta nu era un doctor „în medicină“, ci în „divinitate“ (adică în teologie), care, pentru că devenise bogat peste noapte, era suspectat de contemporani că ar fi încheiat un pact cu diavolul şi s-ar fi dedicat ştiinţelor oculte. Un portret al său se află chiar la intrarea în castel, iar actualul proprietar, Christopher Brooke, a povestit că nimeni nu a încercat să mute tabloul de la locul lui pentru că, potrivit legendei, cel care va încerca va muri pe loc. Privit de pe promenada împădurită ce îl înconjoară, castelul, cu ale sale turle, ferestre uriaşe, steme şi o faţadă demnă de o mănăstire, este foarte impunător. În interior însă, este aproape o ruină, iar Christopher şi familia sa, refugiaţi în câteva camere de la primul etaj, speră ca dintre bucăţile ce cad în fiecare zi din aceste ziduri să apară la un moment dat şi sacii de aur, pe care, potrivit legendei, reverendul Colville i-ar fi ascuns în castel înainte să moară. La fel ca orice castel irlandez care se respectă, şi castelul Galgorm are fantoma sa. Nu, nu este vorba de fantoma lui Colville, aşa cum am putea crede, ci este spiritul unei tinere care a trăit în acea epocă şi pe care BBC, în urmă cu câţiva ani, a încercat să o filmeze. Televiziunea britanică a apelat în acest scop la ajutorul unui celebru medium grec, care, din păcate, a reuşit să ia legătura cu fantoma doar când camerele de filmat erau stinse, iar cameramanii dormeau duşi. Însă, dacă este să ne luăm după Christopher, tânăra nu este deloc mizantroapă şi se înfăţişează frecvent multor spiritişti, clarvăzători, demonologi şi fantasmologi, care vin în pelerinaj până aici pentru a o evoca şi pentru a sta cu ea la taclale despre ce se întâmplă „dincolo“. Mai mult chiar, într-o dimineaţă, tânăra a apărut în faţa soţiei proprietarului şi au purtat o discuţie interesantă.
Istoria castelului
Castelul Galgorm aparţine familiei Young, strămoşii lui Christopher, de la jumătatea secolului al XIX‑lea, iar unul dintre cei mai iluştri predecesori ai actualului proprietar este Rose Maud Young, care, deşi făcea parte dintr‑o familie puternic unionisto‑protestantă şi probritanică, aparţinea unui grup de doamne din Antrim, grup care a contribuit într‑un mod foarte activ, la sfârşitul secolului al XIX‑lea, la renaşterea limbii şi culturii gaelice, apropiindu‑se astfel de adversarul tradiţional: naţionalismul irlandez. Pe lângă faptul că era frumoasă, cultă şi liberală, Rose Maud Young – la ale cărei serate participau deopotrivă prezbiterieni, anglicani şi catolici – era prietena şi protectoarea lui Roger Casement (1864–1916), fascinantul personaj pe urmele căruia am pornit şi noi în aceste ţinuturi irlandeze.
În adolescenţă, Casement a studiat trei ani la Colegiul din Ballymena şi a petrecut multe weekenduri la Galgorm Castle, după cum se menţionează în jurnalele amănunţite ale lui Rose Maud Young. Deşi se născuse la Sandycove, Dublin, familia lui era din această zonă, iar la Antrim şi‑a petrecut o bună parte din copilărie şi adolescenţă. La maturitate, a revenit pe aceste meleaguri ori de câte ori a putut, pentru a‑şi alina dorul şi a‑şi linişti sufletul după aventurile de care a avut parte de‑a lungul unei vieţi intense, agitate şi riscante, ca un erou de roman. El a dedicat o mare parte a vieţii denunţării exploatării şi maltratării comunităţilor indigene din Africa şi Amazonia, iar la sfârşitul vieţii a luptat pentru independenţa Irlandei.
Mort pentru patrie
În ajunul execuţiei sale, când Mr. Albert Ellis, un călău extrem de atent de la închisoarea londoneză din Pentonville, care în timpul liber era şi frizer, se dedica macabrului ritual de a‑l cântări şi măsura, pentru ca funia cu care urma să‑l spânzure să aibă grosimea şi lungimea corespunzătoare, Roger Casement a cerut ca trupul lui să fie îngropat aici în apropiere, în golful Murlough, numit în epistolele lui „golful paradisului“. Din păcate însă, autorităţile britanice nu i‑au îndeplinit dorinţa, astfel că acesta a fost îngropat chiar în închisoarea unde a fost spânzurat, acuzat fiind de trădare după ce colaborase cu nemţii în timpul primului război mondial, făcând contrabandă cu arme destinate revoluţionarilor irlandezi care s‑au răzvrătit în Săptămâna Mare, în 1916. Trupul său neînsufleţit a fost îngropat într‑un mormânt fără nume, lângă un renumit spintecător de femei, un oarecare Dr. Crippin, executat cu câţiva ani mai înainte. Abia în 1965, rămăşiţele lui pământeşti au ajuns în Irlanda, iar acum se odihnesc în cimitirul din Glasnevin, Dublin, sub o sobră lespede gaelică (limbă pe care, în ciuda eforturilor, n‑a izbutit s‑o înveţe niciodată), pe care scrie doar: „Mort pentru Irlanda“.
Paradis în destrămare
Roger Casement avea motive întemeiate pentru care dorea să fie îngropat în Murlough Bay, având în vedere că este cel mai frumos ţinut din Irlanda, din Europa şi poate din întreaga lume. Aici se află celebrele Glens of Antrim, acele văi sau defileuri care, printre munţi coloraţi în toate nuanţele de verde, arbori bogaţi, pâraie, cascade, stânci abrupte, se întâlnesc cu o mare agitată, ale cărei valuri izbesc culmile stâncoase, care seamănă cu nişte sculpturi. În acest peisaj parcă n‑ar trăi oameni; totul e natură în stare pură, virgină, un Eden. Însă doar în aparenţă. Acest ţinut cu castele, văi, fantome, poeţi şi renumiţi povestitori ambulanţi (seanchaí) a fost unul dintre cele mai violente din Europa, unde războaiele etnice şi religioase i‑au învrăjbit pe oameni şi au umplut totul de sânge, ură şi resentimente. Nu numai secolele de ocupaţie britanică, ci şi cele de împărţire – care au făcut ca şase comitate din Irlanda de Nord să‑i rămână Regatului Unit – au fost pline de măceluri şi atentate crude.
Cealaltă faţă a colţului de rai
Şi acum se mai văd urmele confruntărilor sângeroase din golful Murlough, unde, cu câţiva ani în urmă, partidul Sinn Féin ridicase un monument în cinstea lui Roger Casement. Puţin mai târziu, acesta a fost dinamitat de un comando terorist din Ulster şi de atunci n‑a mai fost refăcut. Bucăţile împrăştiate care se mai găsesc şi azi pe colina solitară ne prezintă în mod îngrijorător cealaltă faţă a acestui colţ de rai.
