Povestea actorului de astăzi al Teatrului Naţional din Craiova, Constantin Cicort, se zugrăveşte pagină cu pagină ca într-un roman. Nu lipsesc emoţiile debutului, plăcerea jocului scenic, pasiunea pentru arta teatrală.
În clasa a IV-a, atunci începea povestea de viaţă în lumea teatrului a lui Constantin Cicort. Rolul Baiazid, dintr-o dramatizare a învăţătoarei, a fost debutul de amatori al actorului de astăzi. Rolurile au curs cu fiecare serbare şcolară, cel de recitator sau cel al englezului venit să înveţe franceza au fost micile glume ale copilăriei, cărora băieţelul de ieri le arăta cel mai mare interes, tratându-le cu toată seriozitatea vârstei.
Anii au trecut. Micuţul Baiazid a crescut. Ajuns în anul trei de liceu, adolescentul a început să conştientizeze pasiunea sa pentru arta teatrală. Visul său de a deveni actor cu acte în regulă începea să prindă contur. Au venit şi primele apariţii pe o scenă adevărată, iar emoţiile generate de ieşirea la rampă, dar şi aplauzele de după reprezentaţii i-au întărit ideea de a face teatru.
„În anul doi de liceu, când am fost în trupa municipală a Casei de Cultură din Cluj, şi mai târziu, în anul trei, la trupa de teatru de la Casa Armatei din Cluj (Centrul Militar). Am participat şi la Cenaclul «Excelsior» al Casei de Cultură, la Cenaclul armatei, la Casa de Cultură a Studenţilor. Atunci am avut privilegiul de a fi pe aceeaşi scenă cu Florin Piersic, recitam «La cules de cucuruze». Înainte de a intra Piersic am intrat eu în scenă.
Apoi, la Casa Armatei, am avut la un moment dat ocazia să interpretez rolul principal Zeno, din «Cine ucide dragostea», a lui Petru Vintilă. După reprezentaţie am plecat pe jos spre casă. Aveam senzaţia că plutesc şi că eram cel mai bun dintre toţi actorii din lume. Aplauzele de la sfârşit erau gratificaţia supremă şi îmi dădeau o stare de bucurie şi de pace. Nu mai luam troleul până la cămin, mă duceam pe jos şi savuram faptul că am reuşit să transmit energie publicului şi că spectatorii erau alături de mine, că m-au îndrăgit. Şi atunci m-am simţit pentru prima dată profesionist. Era normal să fie aşa. Era pentru prima dată când personalul de acolo se ocupa de noi ca de nişte actori adevăraţi, aveam chiar cabinieră. Am ratat vreo două Crăciunuri pentru că erau programate spectacole. Eram fericit. La 16-17 ani mă simţeam actor profesionist. Şi apoi s-a definitivat ideea de a păşi spre teatru, în anul trei de liceu. Se şi vede, dacă mă uit pe diploma de bacalaureat, pentru că notele au început să scadă, mai ales la materiile de profil, şi în anul patru am ştiut că nu o să fac facultatea de energetică, aşa cum îşi doreau părinţii, ci mă voi îndrepta spre actorie“, povesteşte astăzi actorul.
Drumul spre Naţionalul craiovean
Aşa a şi fost. Anii de facultate au trecut relativ repede. „În 1990 am absolvit facultatea. Am trimis trei scrisori la trei teatre: din Oradea, din Cluj şi din Craiova. În plus, invitaţia rectorului facultăţii, regizorul Călin Florian, adresată unor directori, de a participa la Gala Absolvenţilor, a fost hotărâtoare pentru cariera mea. Deşi rectorul, în patru ani de facultate, cât am participat la spectacolele din fiecare stagiune, nu m-a băgat niciodată în seamă, a venit la mine în anul terminal şi m-a întrebat dacă nu m-ar tenta să merg la Craiova. Pe atunci era în mare vogă spectacolul lui Mircea Cornişteanu cu «Unchiul Vanea». Toată lumea teatrului vuia despre minunatul spectacol de la Craiova. Apoi era şi Purcărete cu «Piticul din grădina de vară». Era tentant un astfel de loc, iar invitaţia rectorului de a începe cu teatrul craiovean începea să capete alte conotaţii.
A răspuns invitaţiei de la Craiova secretarul literar al teatrului, Patrel Berceanu. După examenul susţinut, am primit propunerea teatrului craiovean, pe care am acceptat-o cu dragă inimă“, îşi aminteşte Constantin Cicort.
Debutul sub o stea norocoasă
Debutul ca actor profesionist s-a produs sub directoratul lui Emil Elizian Boroghină şi s-a materializat în 1990 prin personajul Nick din spectacolul „Cui i-e frică de Virginia Woolf?“ de Edward Franklin Albee, în regia artistică a lui Mircea Mihai Cornişteanu, alături de Radu Beligan – artist emerit şi artist al poporului, Iosefina Stoia şi Lamia Beligan, la Teatrul Naţional „Marin Sorescu“ din Craiova.
„Am debutat sub o zodie norocoasă. Vorba colegului Ion Colan: «Câţi au debutat, mă, cu Radu Beligan?».
Eram la Costineşti şi într-una din zile vine la mine regizorul Mircea Cornişteanu şi îmi spune că montează «Cui i-e este frică de Virgia Woolf?». Mi-a plăcut atunci o afirmaţie a sa: «Ar fi penibil şi pentru mine, şi pentru tine să te pun să spui diferite texte ca să văd prin ce zonă dramatică te mişti. Propun să începem repetiţiile cu personajul Nick şi, dacă, după un timp rezonabil de repetiţie, vor considera că nu întruneşti calităţile pentru a ilustra bine personajul, voi renunţa la tine». Mi-a plăcut această francheţe.
Prezenţa mea pe aceeaşi scenă cu Radu Beligan genera emoţii covârşitoare. În culise eram topit. Pe scenă trebuia să fiu altfel. Aveam o replică: «Du-te dracului!», iar Radu Beligan îmi replica: «Ce-ai spus?». Iar eu răspundem cu şi mai mult foc: «Du-te dracului!». Îmi venea atât de greu să spun replica asta, dar am încercat să fac o ruptură mentală ca să am curajul să i-o spun cu mult aplomb. Se confunda personajul cu domnul Beligan. Cred că am reuşit, spectacolul a fost un succes“.
Drumul în lumea teatrului a prilejuit întâlniri importante. Una dintre ele cu Silviu Purcărete, care după debutul actorului venise să monteze la Craiova „Ubu Rex cu scene din Macbeth“, spectacol care avea să străbată lumea.
Au urmat numeroase alte spectacole şi alte roluri şi încununări ale muncii cu interpretări precum Malvolio, rol principal în „Cum doriţi sau Noaptea de la spartul târgului“, după „A douăsprezecea noapte“ de W. Shakespeare, în stagiunea 2003-2004, sau Dragomir, rolul principal din „Năpasta“ de I.L. Caragiale, din stagiunea 2001-2002, care s-a jucat cu succes şi în stagiunea trecută.
Teatrul câştiga un actor, iar actorul reuşise să-şi împlinească visul, o carieră de succes în lumina reflectoarelor.
Încă o filă este dată şi, cu siguranţă, altele îi vor urma, purtând amprenta reuşitei, dar şi dragostea împărtăşită astăzi studenţilor care se pot bucura de învăţăturile unui actor-profesor.
