14.5 C
Craiova
vineri, 29 martie, 2024
Știri de ultima orăMagazinNoaptea în care ne-am plimbat pe Lună

Noaptea în care ne-am plimbat pe Lună

În urmă cu 40 de ani, Neil Armstrong a pus pentru prima dată piciorul pe Lună, rostind celebra frază „Este un pas mic pentru om, dar un salt gigantic pentru omenire“.

În urmă cu 40 de ani, în noaptea de 20 spre 21 iulie 1969, se auzea de pe Lună prima voce umană. Vorbea cu greu, cu pauze lungi şi spunea: „Este un pas mic pentru om, dar un salt gigantic pentru omenire“. Cu aceste cuvinte,  Neil Armstrong marca un moment de cotitură în istoria omenirii. El a fost primul om care a ajuns pe alt corp ceresc, cel mai apropiat de planeta noastră. Milioane de persoane din toate colţurile lumii au urmărit în direct la televizor acele imagini în alb şi negru, care erau transmise din spaţiu. Şi în linişte, în acea noapte fierbinte de vară, milioane de ochi priveau înmărmuriţi cum Armstrong păşea pe suprafaţa astrului selenar. Armstrong şi Edwin Aldrin, care l-a urmat la puţin timp după aceea, se mişcau încet, controlându-şi atent gesturile. Au rămas să se plimbe în zona de aselenizare, timp de 2 ore şi 36 de minute, timp în care au fost recoltate 21,4 kg de roci selenare, depozitate într-o strălucitoare valiză de aluminiu. Călătoria spre Lună nu a fost deloc uşoară pentru cei doi astronauţi. Echipajul Apollo 11, alcătuit din Neil Armstrong, Edwin (Buzz) Aldrin şi Michael Collins, a plecat de la Centrul Spaţial „Kennedy“, din Florida, pe 16 iulie 1969, sub privirile a sute de americani care au ţinut să ia parte la acest eveniment istoric. După patru zile, Neil Armstrong transmitea bazei spaţiale din Houston următorul mesaj: „Către baza din Houston. Anunţ oficial că «Vulturul» a aselenizat“.

Teoria conspiraţiei

„Omul pe Lună? Hai să fim serioşi! Toată lumea ştie că omul nu a ajuns niciodată pe Lună. Iar tot spectacolul cu astronauţii, cu fotografiile, cu rocile selenare a fost pus în scenă – extrem de bine, e adevărat – pentru a demonstra superioritatea americană asupra Uniunii Sovietice. Cu tehnologiile existente în anii '60 era imposibil să ajungi pe Lună şi mai ales să te întorci de acolo viu“, afirmă însă multe voci, mai ales din Statele Unite. Circumspecţi, mulţi specialişti de dincolo de Ocean au serioase dubii în ceea ce priveşte faptul că vreun om a pus vreodată piciorul pe satelitul natural al Terrei. În realitate, în timpul desfăşurării misiunii Apollo, la sfârşitul anilor '60 şi începutul anilor '70, aproape nimeni nu a avut vreo îndoială privind imaginile transmise la televizor şi urmărite cu sufletul la gură de milioane de oameni din întreaga lume. Primele dubii au început să apară la mijlocul anilor '70, când Statele Unite, după eşecul din războiul din Vietnam, scandalul Watergate şi provocarea comunistă globală, care părea de neoprit în Africa, America de Sud şi Asia, traversau o perioadă de criză de conştiinţă, de identitate şi de încredere în propriile capacităţi. În aceste condiţii, în 1976 a fost lansată cartea lui Bill Kaysing „We never went to the Moon“, urmată în 1978 de pelicula „Capricorn One“, în regia lui Peter Hyams, cu Elliott Gould, James Brolin, Karen Blake, Terry Savalas, O. J. Simpson în distribuţie, care a lansat teoria conform căreia NASA a falsificat prima amartizare a omului. În ciuda faptului că se vorbea despre Marte, toată lumea a început să se întrebe dacă acelaşi lucru s-a întâmplat şi în cazul aselenizării.

Păreri şi păreri

În mare parte, teoria conspiraţiei se bazează pe interpretarea fotografiilor şi a imaginilor filmate de astronauţi pe Lună. De exemplu, pe fundal se văd stelele, deşi cerul era complet negru şi nu există atmosferă. Sau umbrele astronauţilor în anumite imagini nu sunt paralele, iar asta ar demonstra existenţa unor proiectoare, pentru iluminarea locului unde au fost surprinse „falsele“ imagini de pe Lună. Dincolo de uşurinţa cu care aceste „dovezi“ ar putea fi dezminţite cu simple date tehnice, cert este că adepţii acestor teorii sunt ferm convinşi că NASA a proiectat şi a realizat imagini, pe care mai apoi le-a difuzat pentru a păcăli pe toată lumea. Motivul este clar. Nu existau tehnologii pentru a călători pe Lună şi pentru ca astronauţii să scape cu viaţă după o asemenea experienţă, însă era în joc prestigiul Statelor Unite şi, în plus, NASA nu dorea să piardă enormele finanţări federale. Şi pe cine a ales NASA pentru a pune în scenă cea mai mare păcăleală din istorie? Pe cel mai bun dintre regizorii momentului, Stanley Kubrick, autorul capodoperei „2001: Odiseea spaţială“, filmul care a schimbat definitiv genul SF şi care a prezentat spaţiul aşa cum nu mai fusese el prezentat niciodată în peliculele de acest gen. Din multe puncte de vedere, Kubrick a anticipat imaginile difuzate în anul următor, odată cu aselenizarea lui  Armstrong şi Aldrin, însă şi pe cele difuzate 20 de ani mai târziu, cu misiunile navetei Shuttle. Pentru filmul său, Kubrick a exploatat la maximum accesul său la proiectele reale ale NASA, pe care le-a folosit pentru a recrea în studio Staţia Spaţială Internaţională, misiunea lunară şi computerul HAL 9000, un supercomputer incapabil de greşeală, ce poate vorbi, exprima gânduri şi sentimente omeneşti. Din câte se pare, filmul era proba generală pentru scenele false de Lună, mai ales cele ale lui  Apollo 11 şi 12, regizate personal de Kubrik.

„Sacrificiul“ lui Apollo 13

Potrivit aceleiaşi teorii a conspiraţiei, NASA ar fi falsificat nu una, ci şase aselenizări. Iar asta nu e tot. Pentru a face totul cât mai credibil, agenţia ar fi simulat şi tragedia ce a fost pe punctul să se întâmple în timpul celei de-a treia misiuni umane a NASA, Apollo 13. În ciuda faptului că în această msiune au fost implicate mii de persoane şi de atunci au trecut câteva decenii, nici una dintre acestea nu a dorit să menţioneze, nici măcar în treacăt, ceea ce s-a întâmplat. Şi asta pentru că sunt ameninţate, după cum o demonstrează morţile în condiţii misterioase ale unor personaje implicate în proiectul Apollo. În opinia „complotiştilor“, „minţile luminate“ ale acestui proiect sunt atât de diabolice, încât au fost capabile să lase să ardă de vii în capsula lor chiar şi pe cei trei astronauţi Virgil Grissom, Ed White şi Roger Chaffee pe 27 ianuarie 1967, în misiunea Apollo 1, care nu a fost lansată. Modulul său de comandă a fost distrus de un incendiu în timpul unui test şi exerciţiu de antrenament pe o rachetă Saturn IB. Deşi sursa incendiului nu a fost identificată clar niciodată, moartea astronauţilor a fost atribuită unei game largi de greşeli de proiectare periculoase din primul modul de comandă al programului Apollo. Printre acestea, s-au numărat utilizarea unei atmosfere presurizate cu 100% oxigen, erori de cablare şi conectare, materiale inflamabile în cabină (cum ar fi un Velcro), o trapă cu deschidere spre interior care nu se deschidea în situaţii de urgenţă şi costumele de zbor purtate de astronauţi. Alte voci afirmă însă că toţi cei trei astronauţi au fost lăsaţi să moară pentru că nu erau de acord cu farsa pusă la cale de NASA.

Tăcerea ruşilor

Posibilităţile de a infirma asemenea teorii pe plan tehnic sunt multe. Cea mai simplă însă nu este de natură tehnică, ci politică şi logică. În acea epocă, Uniunea Sovietică dispunea de suficiente posibilităţi de a descoperi în câteva ore această înşelăciune, că din spaţiu nu era trimisă nici o imagine şi că totul era o farsă transmisă de la o bază oarecare din deşert. Aceasta ar fi fost o armă mult prea importantă pentru mai-marii de la Moscova, iar aceştia nu ar fi pierdut ocazia să păteze imaginea americanilor, având în vedere rivalitatea binecunoscută dintre cele două superputeri. Însă, nu a făcut asta niciodată, probabil pentru că americanii chiar au trimis 12 oameni pe Lună. Ca să nu mai vorbim de faptul că, mai devreme sau mai târziu, cineva ar fi ajuns pe Lună cu adevărat şi nu ar fi găsit toate acele resturi pe care americanii susţin că le-au lăsat pe astrul selenar. Se speră că la un moment dat vom dispune de imagini surprinse de sateliţi sau telescoape puternice, care să ne arate resturile modulului LEM şi steagul american de pe suprafaţa selenară. În acest fel, şi complotiştii se vor convinge cât de cât.

Revenirea pe Terra

După revenirea pe Terra, Neil Armstrong, primul om care a pus piciorul pe Lună, a rămas la NASA până în 1971, când a decis să demisioneze. El nu a iubit niciodată să fie în lumina reflectoarelor sau să participe la conferinţele de presă, aşa că a preferat să se retragă ca profesor de aeronautică la Universitatea din Cincinnati, unde a rămas până în 1979. Ulterior, a ocupat diferite funcţii la Chrysler, General Time Corporation, United Airlines, Taft Broadcasting, deseori fiind membru în consiliul de administraţie al acestor companii. El a făcut parte şi din importante comisii de anchetă, care au cercetat evenimentele petrecute în timpul misiunii Apollo 13 în 1970 sau dezastrul de pe naveta Challenger, din 1986. Autorităţile din Wapakoneta, orăşelul său natal, au dorit mereu să îi dedice un muzeu, însă Armstrong a refuzat.

Viaţa de după…
Din 2002, Armstrong s-a retras din activitatea profesională şi locuieşte într-o căsuţă din Indian Hill, în sudul statului Ohio, alături de cea de-a doua soţie a sa, Carol, cu care s-a căsătorit în 1994. În continuare, el refuză orice contact cu presa. La fel ca Armstrong, şi Edwin Aldrin, al doilea om care a păşit pe Lună, a abandonat NASA în iulie 1971. Imediat după aceea a scris „Return to Earth“, autobiografia sa, în care vorbeşte despre perioada de depresie pe care a traversat-o. De atunci, principala sa activitate a fost de a promova misiunile şi turismul spaţial. 

ȘTIRI VIDEO GdS

ȘTIRI GdS

3 COMENTARII