Inimile celor patru
de Vladimir Sorokin
Editura ART, 2008
Vladimir Sorokin (născut în 1955 la Moscova) este considerat cel mai popular şi mai controversat scriitor rus contemporan. Poate şi pentru că este încă tânăr, dar precis pentru că are un talent neobişnuit: acela de a-şi martela eventualii cititori. În orice caz, a reuşit să-i bulverseze pe tinerii lui Putin, cei care, grupaţi în organizaţia de tineret „Calea comună“, au îndemnat la arderea cărţilor sale! Ăsta da, succes! Dar ce fel de literatură scrie Sorokin de provoacă atâta furie din partea tinerilor ideologizaţi de regimul lui Putin?
În România, până la apariţia cărţii pe care o prezint, au mai fost traduse romanele „Gheaţa“ şi „Ziua opricinicului“.
Autorul are obiceiul de a prezenta o lume rusească în care terifiantul se întâlneşte cu poezia de cea mai bună calitate. Aşa e viaţa în Rusia, frumoasă şi îngrozitoare.
Sorokin, care a obţinut în 2001 Premiul Naţional pentru Literatură, dar şi Premiul Ministerului Culturii din Germania, nu-şi menajează cititorii şi nici nu face cu ochiul publicului adorator de chestii literare siropoase. Practic, el sculptează în carne vie, de mi-este permisă expresia. Nimeni nu l-a comparat până acum cu Yuri Mamleev (sau poate n-am auzit), dar o fac eu: „Sectanţii“ ultimului reprezintă nec plus ultra în materie de rafinament al cruzimii, o adevărată bolgie a vieţii căzute în instinct morbid şi criminalitate pură, toate descrise cu o mână de maestru. Nu degeaba Mamleev a fost numit „urmaşul“ lui Dostoievski…
Totuşi, nici Sorokin nu se lasă mai prejos. „Inimile celor patru“ este romanul atrocităţii ridicate la rang de doctrină universală. Dacă Universul o fi având vreo gaură neagră pe post de fosă, unde să fie deversate dejecţiile unei umanităţi în delir.
Cele patru personaje ale romanului, un bătrân, un bărbat, o femeie şi un copil, cu vârste cuprinse între 10 şi 66 de ani, alcătuiesc un straniu cvartet al groazei şi al terorii, capabil de crime uluitoare, executate cu sângele rece al unor profesionişti pentru care pura plăcere de a ucide se îmbină cu un misticism înfiorător. E o dimensiune a crimei şi a atrocităţii, pe întreaga scală a cruzimilor sexuale şi a patologiei deliroide, care nu conţine nici o explicaţie de ordin uman, de parcă personajele ar fi păpuşi ale unui Rău absolut, care le manipulează în scopuri necunoscute omului. În fond, cred că asta şi vrea să spună autorul: Răul se află în afara noastră, dar ne conţine.
Ştaube şi Rebrov, Serioja şi Olga sunt personaje care nu seamănă cu nimeni şi nimic, deşi uneori văzând ceea ce le pune autorul să facă ne trece prin cap că le-am văzut undeva, într-o existenţă anterioară. Deşi unii ar putea să jure că le-au văzut şi în viaţa asta, chiar în oraşul prin care trec acum nepăsători.
Alături de ucraineanul Kurkov şi de Victor Pelevin, Sorokin este scriitorul cu cel mai puternic impact din spaţiul fost sovietic. Groaza şi frumuseţea sunt încă prezente acolo.
Deşi – părerea mea – nu-l egalează încă pe Yuri Mamleev…
