Unii s-au lăsat accidentaţi ca să vadă efectele, alţii au băut un pahar de bacterii. Indiferent de sacrificii, în toate cazurile este vorba de cercetători care, de dragul artei, nu au ezitat să devină cobai, experimentând pe corpul lor diferite teorii şi tratamente.
Mulţi oameni de ştiinţă, din trecut sau contemporani, nu au ezitat să experimenteze pe ei înşişi teoriile care fac obiectul propriilor studii şi asta fie împinşi de iubirea pentru ştiinţă, fie de nevoie, că nu au găsit alţi „nebuni“ care să se ofere voluntari. De multe ori, consecinţele nu au fost pozitive. Un exemplu edificator este John Stapp, medic al US Air Force, care în 1954 a decis să experimenteze pe propria piele efectele acceleraţiei şi deceleraţiei asupra organismului uman. Ajutat de o echipă de ingineri, Stapp a realizat un vehicul similar unei sănii, angrenat de un motor capabil să atingă viteza de 1.000 km/oră în doar cinci secunde pentru ca mai apoi să se oprească în mai puţin de o secundă jumătate. Stapp s-a fixat bine de scaun şi s-a lăsat pur şi simplu „lansat ca din puşcă“, însă mult mai rapid decât un glonţ. Rezultatele experimentului au fost devastatoare: deşi teafăr, medicul şi-a „rupt“ gâtul, a avut multe coaste fracturate şi a suferit o gravă desprindere de retină. Cu toate acestea însă, studiul său a contribuit la creşterea siguranţei pentru piloţi, astronauţi şi a tuturor celor care au ocazia să călătorească la viteze foarte mari.
Accidentat din plăcere
Alţii au făcut din accidente o adevărată profesie. Este şi cazul lui Rusty Haight, director al Institutului de Siguranţă a Coliziunilor din California şi deţinător al recordului mondial în materie din crash test. Haight, numit şi „manechinul uman“, a intrat de bunăvoie în coliziune cu un zid de 1.000 de ori, la volanul aceluiaşi număr de maşini. Şi asta doar de dragul siguranţei stradale, având în vedere că rezultatele studiilor sale au ajutat constructorii de automobile să realizeze vehicule mai sigure.
Gustări periculoase
Nu toţi cercetătorii au avut însă norocul lui Haight să scape teferi în urma experimentelor. La sfârşitul secolului al XVII-lea, medicul englez Humprey Davy, în timpul unui studiu privind gazele medicale, experimentându-le pe el însuşi, s-a intoxicat foarte rău, rămânând afectat pentru totdeauna şi punându-şi în pericol propria viaţă. Şi pentru că adevărata prietenie se vede în momentele dificile, el a decis să-l implice în experimentele sale şi pe celebrul său prieten, poetul Samuel Taylor Coleridge, cel care a pus bazele mişcării romantice în Anglia. Periculosul experiment a avut însă roadele sale. Davy a reuşit să pună la punct oxidul nitros, un gaz anestezic neinflamabil, neexplozibil, cu potenţă mică şi cu efect rapid. Şi Carl Scheele, chimistul suedez care la mijlocul secolului al XVII-lea a descoperit oxigenul, nu a strâmbat din nas când trebuia să „guste“ vreo substanţă: el a experimentat pe propria piele aproape tot, chiar şi substanţe extrem de toxice, precum mercurul sau molibdenul, care, foarte probabil, au fost de vină pentru moartea sa prematură.
O viaţă pentru un Nobel
Berardino Vaira, profesor de Medicină Internă la Universitatea din Bologna, susţine că propriile experimente pot duce la premii prestigioase: „Folosirea propriei persoane ca şi cobai poate contribui la câştigarea unui Nobel“. Aceasta este şi povestea lui Barry Marshall, un student la Medicină din Australia, care în timpul vacanţei de Paşti din 1980 a uitat în laborator câteva probe din stomacul uman. La întoarcere, a descoperit că se formaseră colonii bacteriene. Descoperirea era destul de importantă, pentru că bacteria respectivă era Helicobacter Pylori. Aceasta are capacitatea unică de a supravieţui în cel mai acid mediu al stomacului şi constituie cauza dezvoltării ulcerului la oameni. Pentru a demonstra teoria sa, Barry a băut o cultură din Helicobacter Pylori ca să se îmbolnăvească de ulcer. După un tratament de opt zile cu un antibiotic, Marshall s-a însănătoşit. Cu toate acestea, a fost nevoie de două decenii pentru ca şi conservatoarea comunitate medicală să se convingă de caracterul primordial al agentului infecţios. Barry, împreună cu celebrul patolog Robin Warren, cu care a colaborat de-a lungul experimentului, au câştigat Premiul Nobel abia în 2005.
