Scrisori către Eugen Trancu-Iaşi
de Sergiu Celibidache
Ediţie îngrijită de Fabian Anton, Editura: Vremea, 2008
Prima ediţie a acestui epistolar savuros a apărut la Editura Ararat, acum câţiva ani, şi a constituit un eveniment editorial, din păcate, nu îndeajuns reflectat în presa culturală.
Editura „Vremea“ face un act editorial de ţinută, în ediţia îngrijită de Fabian Anton, care reconstituie contextul epocii în care s-a format şi a explodat fenomenul Sergiu Celibidache.
Născut la Roman, în 1912, Celibidache a luat lecţii de pian la Iaşi, dar a terminat o facultate de matematici în Bucureşti.
Acolo l-a cunoscut pe cel ce avea să-i devină confident, Eugen Trancu-Iaşi, fiul unui fost ministru al muncii într-unul din guvernele interbelice.
Pasionat de muzică, pentru care avea aptitudini excepţionale, Celibidache a plecat în 1936 în Germania, unde s-a format la şcoala profesorilor de muzică Gmeindl, Tiesenn şi Stein, dar şi a filozofilor Hartmann şi Spranger.
Iată cum îl descrie Trancu-Iaşi în anii studenţiei bucureştene: „Era un om aparte, altfel decât toţi cei cunoscuţi până atunci.
Înalt şi slab, cu cap prelung, păr negru, des şi cârlionţat, dat peste cap, cu pielea măslinie. Îmi amintea de cântăreţul de culoare, specialist în scat, Cab Calloway. Avea un fel cald de a vorbi, moldovenesc, uşor precipitat“.
După 1940, Celibidache devine dirijor pro tempore al Orchestrei Filarmonice din Berlin întrucât dirijorul acesteia, faimosul
Furtwängler, era bănuit de colaboraţionism cu regimul nazist şi fusese îndepărtat din funcţie. Cucereşte cu uşurinţă simpatia cunoscătorului public meloman german, dar este nevoit să plece din Germania atunci când Herbert von Karajan este numit în funcţia de dirijor pe viaţă în postul lăsat vacant de Furtwängler.
Se poate spune cumva că viaţa şi creaţia sa au fost o continuă competiţie cu cea a lui von Karajan, destui fiind aceia care l-au considerat superior austriacului.
Ne-au rămas de la el scrisori absolut minunate adresate prietenului său în studenţia bucureşteană. Acest epistolar plin de căldură şi exuberanţă este expresia spiritului ales al lui Celibidache, un om care se îngrijea constant ca prietenii săi rămaşi în lagărul comunist să aibă tot ce le trebuie, dar care îi ţinea la curent cu realizările sale majore. Le trimitea bani şi pachete din toate colţurile lumii şi suferea când aceştia trăiau în condiţii precare.
Scrisorile sale mărturisesc lupta sa continuă pentru perfecţionism, precum şi rafinarea modului său de a dirija până la a deveni unul exponenţial într-o artă care a mai dat câteva astfel de spirite alese în secolul trecut.
Presa străină îl considera aidoma unui „vulcan“, exploziv şi generos în a exprima sunetul unei muzici care să sărbătorească fiinţa umană în plenitudinea sa.
Din 1979 a condus Orchestra Filarmonicii din München, devenită în scurt timp una dintre cele mai bune din lume. A trăit mereu cu dorul de România, pe care o iubea, dar ai cărei exponenţi culturali în materie erau vituperaţi de verbul său sarcastic: „Vezi, poate arăţi critica şi tâmpiţilor noştri“. Se referea, desigur, la succesele sale internaţionale aşa cum erau acestea reflectate în presa internaţională, ascunsă de comunişti.
A murit la 14 august 1996, la Neuville-sur-Essonne, în Franţa, aclamat ca unul dintre rarele genii al artei dirijorale.
