Apariţii editoriale

Ştiaţi că Nicolae Ceauşescu a fost doi ani secretar regional al PMR la Craiova, cel mai probabil în perioada anilor 1947-1948? Cu toate astea, olteanul din Scorniceşti era fan înfocat al echipei de fotbal Steaua Bucureşti şi-l idolatriza pe Stalin, de metodele căruia nu s-a dezis până la moarte.

Seria „Istorie contemporană“ a Editurii „Humanitas“, coordonată de Vladimir Tismăneanu şi Cristian Vasile, îşi propune să dezvăluie, pentru cei care pun preţ pe recuperarea memoriei, o parte din culisele întunecate şi discreţionare ale puterii comuniste.

Între timp, au apărut deja câteva titluri incitante, între care „Ceauşescu la putere“, volumul istoricului elveţian Pierre du Bois, se distinge prin faptul că este bazat pe surse din apropierea fostului lider comunist, dar şi din arhive aflate în Vest.

Majoritatea celor intervievaţi de istoricul elveţian (Leonte Răutu, Paul Niculescu-Mizil, Ilie Verdeţ, Ion Gheorghe Maurer, Alexandru Bârlădeanu, Ilie Murgulescu, Mihai Florescu) sunt de acord în a declara că Nicolae Ceauşescu este urmaşul-surpriză al lui Dej la conducerea unui partid dominat de intrigi şi cabale.

Ascensiunea lui Nicolae Ceauşescu – care s-a distins prin zelul său revoluţionar, ca şi printr-o perfidie dusă la extrem – poate fi pusă pe seama ambiţiei sale, ca şi a manevrelor oculte prin care fostul secretar de cadre a devenit şeful de necontestat al unei Românii dominate de teroare şi spaimă.

Boala lui Gheorghiu-Dej a fost prilejul prin care Ceauşescu, şcolit la Academia „Frunze“ a spionajului militar sovietic, a reuşit să ţeasă un păienjeniş de relaţii care, în cele din urmă, avea să-i fie favorabil aspiraţiilor sale de mărire.

Resentimentar şi vindicativ, aşa cum a rămas în amintirea unor colaboratori apropiaţi, dar şi „inteligent şi plin de energie“, cum îl caracteriza Alexandru Bârlădeanu, el a ştiut să profite de momentul de confuzie provocat de apropiata moarte a lui Dej (19 martie 1965), ca şi de nehotărârea principalilor colaboratori ai acestuia, şi să fie ales, absolut uluitor pentru unii dintre ei, omul nr. 1 într-un partid unde el părea „valetul“ prin excelenţă. Comentariile ulterioare au stabilit, dacă aşa ceva poate fi stabilit, că a fost vorba despre o „lovitură de palat“ (Brucan). Într-o Românie comunistă formată, după opinia avizată a lui Leonte Răutu, „deplin după modelul sovietic“, Ceauşescu a putut deveni lider, deşi Dej a avut tot timpul o părere foarte proastă despre acest oltean ambiţios şi duplicitar, conspirator securist de mare clasă, asasin cu pistolul în mână în timpul colectivizării (are pe conştiinţă, dacă se poate vorbi de aşa ceva, câţiva ţărani în comuna Vadu Roşca).

A fost ales secretar general al partidului la 22 martie 1965.

Va domni autoritar, după ce se va debarasa în timp de membrii Biroului Politic care-i cunoşteau biografia din puşcărie şi din ilegalitate, până pe 21 decembrie 1989, când, speriat de mulţimea adunată în faţa Comitetului Central care-i cerea demisia, a urcat într-un elicopter care a aterizat cu el în calitate de „învinuit“ de fapte care l-au costat viaţa. Tovarăşii săi de partid, alţii decât cei care l-au ales, au fost cei care l-au îndepărtat. Se poate spune că Nicolae Ceauşescu s-a născut în partid şi a murit acolo. De braţul înarmat al acestuia, de care s-a folosit cu succes toată viaţa.