Chiar dacă au trecut 20 de ani de la Revoluţia din decembrie 1989, mulţi dintre noi îşi amintesc încă de bancurile savuroase despre Tovarăşu' şi Tovarăşa, şoptite pe la colţuri, care au reuşit să ne facă să zâmbim, în ciuda situaţiei dramatice din jurul nostru.
Glumele din timpul comuniştilor au făcut istorie, indiferent că erau „şoptite“ în România, URSS, Cehoslovacia sau Ungaria. Bancuri seci precum: „Ce e mai rece decât apa rece în Uniunea Sovietică? Apa caldă“, sau clasice, de tipul: „O femeie bătrână merge în vizită la Grădina Zoologică din Moscova. Văzând pentru prima dată o cămilă, bătrâna spune şocată: «Uite ce i-au făcut bietului cal bolşevicii ăia nenorociţi»“, au rămas în memoria tuturor celor care au trăit acele vremuri. Într-un amplu reportaj difuzat de BBC, este prezentat şi unul dintre ultimele bancuri care au circulat în URSS pe vremea lui Mihail Gorbaciov. „O coadă imensă în faţa unui magazin din Moscova, unde se vinde vodcă. Exasperaţi, oamenii dau vina pe Gorbaciov. Unul dintre ei, care stă la coadă de câteva ore, răbufneşte şi spune răspicat: «Nu mai pot! Mă duc la Kremlin şi îl omor pe Gorbaciov». Şi pleacă. După o oră, se întoarce necăjit la coada care s-a mişcat doar câţiva metri. «Ei bine, l-ai ucis?». «Nu, acolo era o coadă mai lungă decât aici»“. În opinia lui Ben Lewis, documentarist la BBC, care a adunat aceste bancuri în cartea „Hammer & Tickle“, glumele erau atât o formă de rezistenţă, cât şi o supapă de defulare.
Râs amar
În Rusia, astfel de bancuri erau amare, însă în ţările aflate sub influenţa sovietică, precum Cehoslovacia sau Ungaria, ele deveneau de-a dreptul sarcastice: „Ştii cum vin sovieticii în vizită la prieteni? Cu tancul“. Ele erau ca o supapă de defulare deseori tolerată de regim, de vreme ce chiar şi membrii nomenclaturii şi le povesteau, şi asta încă din 1921: „Un membru de partid povesteşte cum va fi comunismul: «Vom avea totul din abundenţă: mâncare, haine, orice fel de marfă. Vom putea pleca şi în străinătate». Auzindu-l, o bătrânică din spatele sălii comentează sec: «Ah, exact ca pe vremea ţarului»“. La aceste glume râdeau chiar şi conducătorii, care probabil intuiau că sistemul nu funcţiona. Şi intuiţia nu i-a înşelat. Din 1989, anul când a fost doborât Zidul Berlinului, au ieşit o mulţime de cărţi despre umorismul secret şi resemnat al „supuşilor“ lui Lenin, Stalin sau Brejnev. Însă, nici una dintre acestea nu a devenit un best-seller. Probabil nimeni nu vrea să râdă de anii de coşmar pe care i-au trăit sau poate nu suntem dispuşi să lăsăm ca istoria tragică a acelor ani să fie bagatelizată de poante, oricât ar fi ele de reuşite. În plus, dacă ne gândim că prima dintre aceste cărţi a fost publicată încă din 1962 de Simon Wiesenthal, care a devenit apoi unul dintre cei mai cunoscuţi şi mai aprigi „vânători de nazişti“, nu putem să nu ne întrebăm ce şi-a propus cu al său „Humor Behind the Iron Curtain“. Ben Lewis se întreabă dacă Wiesenthal aduna bancurile comuniste pentru a uita un pic de ura sa împotriva naziştilor, sau dacă le considera şi pe acestea ca fiind „altă luptă împotriva nedreptăţii“.
Glume periculoase
În ciuda sarcasmului complice al unora dintre conducători, bancurile erau destul de periculoase în timpul regimului sovietic. În cercetările sale, Lewis nu a descoperit nici un caz de condamnare la moarte pentru batjocorirea regimului comunist, însă mulţi oameni au fost arestaţi pentru că şi-au permis „să facă mişto“ pe seama conducătorilor mult iubiţi. Cel mai absurd dintre cazuri a fost înregistrat în 1967, la Praga, şi a fost povestit de un refugiat politic, ajuns în Occident. Se spune că angajatul unei fabrici de băuturi alcoolice a fost arestat pentru că a spus următorul banc: „Ştii de ce nu s-a scumpit slănina? Pentru ca muncitorii să aibă ce să pună pe pâine la masa de prânz de duminică“. Pentru că bancul a fost auzit de comisarul politic al fabricii, muncitorul a fost denunţat şi arestat pentru „incitare la defăimare împotriva democraţiei“. După şase audieri, bărbatul a fost concediat. El nu a fost însă încarcerat, pentru că toţi colegii de serviciu l-au apărat, spunând că respectivul comisar politic nu auzise şi primele cuvinte ale „glumeţului“: „Ieri am auzit un banc chiar prost…“.
La final, alt banc, care, deşi lansat în Uniunea Sovietică, s-ar potrivi în orice ţară, în orice epocă unde birocraţia este dominantă. „Un inspector vizitează o fabrică şi întreabă un muncitor: «Tu ce faci aici?». «Nimic», răspunde acesta. «Şi tu ce faci?», îl întreabă pe altul. «Nimic», răspunde şi acesta. Atunci, inspectorul îşi notează în raport: «Al doilea muncitor poate fi înlăturat din funcţie din cauza dublării inutile a sarcinilor»“.
