Potrivit dicţionarului, oximoronul este o figură de stil care exprimă o ironie subtilă sau un adevăr usturător sub forma asocierii paradoxale a doi termeni contradictorii. De-a lungul timpului, această figură de stil a fost des întâlnită în discursurile marilor personalităţi, care s-au folosit de oximoroane pentru a-şi exprima ideile în mod original.
Un oximoron care a făcut istorie este celebra expresie latină „Festina lente“ – „Grăbeşte-te încet“, care aparţine istoricului latin Suetoniu şi care este un adevărat principiu de viaţă. Mult mai expresivă este confesiunea Avei Gardner, una dintre cele mai frumoase femei din lume, care spunea: „Eu sunt profund superficială“. Cele mai reuşite oximoroane sunt cele încărcate cu o doză bună de umor. „Suntem toţi nişte rataţi sau cel puţin cei mai buni dintre noi“, cum spunea J. M. Barrie, creatorul lui Peter Pan. La fel de ironic a fost şi scenaristul George Kaufman, care afirma: „Când un scriitor descoperă în cele din urmă că nu are nici urmă de talent literar, el are deja atâta succes, încât nu mai poate să se oprească“. Referindu-se la acelaşi subiect, Thomas Mann afirma: „Un scriitor este unul care, pentru a scrie, depune mai multe eforturi decât ceilalţi“. Şi pentru a rămâne în domeniu, nu trebuie omisă nici afirmaţia amuzantă a scriitorului american Ralph Waldo Emerson, care mărturisea cu seninătate: „Cele mai bune idei ale mele sunt furate de la antici“. Astfel de paradoxuri ironice au fost adunate într-o enciclopedie de psihologul american Mardy Grothe, care a reuşit cu „Oxymoronica“ să realizeze o antologie a celor mai adevărate şi amuzante absurdităţi.
Despre dragoste, cu ironie
Temele abordate în astfel de „perle“ lingvistice sunt dintre cele mai variate, subiectul preferat fiind însă de departe dragostea cu toate domeniile conexe: sexul, căsătoria, infidelitatea. „Ai nevoie de multă experienţă ca să săruţi ca un începător“, le recomanda „The Ladies’ Home Journal“ tinerelor de după al doilea război mondial. Sau „Când iubita mea jură că este adevărul în persoană, eu o cred, chiar dacă ştiu că minte“, scria într-un sonet cel mai fin cunoscător al sufletului uman, William Shakespeare. În opinia lui Lord Byron, femeile mint atât de bine, încât „adevărul pare fals“. Şi bieţii bărbaţi, mai „slabi de înger“, cad în capcană de fiecare dată. „În dragoste, asigurările sunt practic anunţarea opusului lor“, cum spunea Elias Canetti. În aceste condiţii, să ne mai mirăm că o relaţie se termină aşa cum prevedea August Strindberg: „Eu o iubesc, ea mă iubeşte şi ne urâm unul pe altul, cu o ură născută din dragoste“? La final, concluzia e una singură. „Chiar şi cea mai virtuoasă dintre femei are în ea ceva care nu este tocmai cast“, cum spunea Honoré de Balzac. Cu toate acestea, Napoleon Bonaparte părea să fi găsit strategia perfectă: „În dragoste, victoria aparţine bărbatului care fuge“. Cam acelaşi lucru l-a gândit şi Ovidiu, cu secole înainte: „Dragostea este o formă de război“. Şi totuşi cine câştigă? „În momentul în care se află pe picior de egalitate cu bărbatul, o femeie devine şeful acestuia“, afirma Socrate. Probabil din acest motiv, Alexandre Dumas spunea: „Femeile ne inspiră să facem lucruri măreţe şi ne împiedică să le obţinem“.
Războiul sexelor
În cazul în care aceşti bărbaţi celebri care îşi permit să dea sentinţe vi se par mult prea misogini şi cinici, fiţi liniştiţi. Nici femeile nu au stat cu „mâinile în sân“. „Chiar trebuie să fim înnebunite după bărbaţi, ca să îi putem iubi. Altfel, sunt pur şi simplu insuportabili“, spunea Marguerite Duras. „Iubesc bărbaţii care se comportă ca nişte bărbaţi adevăraţi: puternici şi infantili“, nu s-a lăsat mai prejos Françoise Sagan. O părere mai bună nu avea nici diva germană Marlene Dietrich, care spunea: „Aproape fiecare femeie se forţează să îşi schimbe bărbatul, iar după ce l-a schimbat, nu îi mai place“. Mai bine fără ei, dacă ne luăm după actriţa Deborah Kerr: „Cred că dacă o femeie nu a găsit bărbatul perfect pentru ea înainte de a împlini 24 de ani, atunci se poate considera norocoasă“. Pentru că, la urma urmei, „cea mai bună metodă de a rămâne singuri, este să ne căsătorim“, cum spunea feminista americană Gloria Steinem. În opinia legendarei Zsa Zsa Gabor, există o regulă clară: „O femeie trebuie să se căsătorească din dragoste şi să continue să se căsătorească până o găseşte“. Şi pentru a-şi sprijini afirmaţiile, tot ea a spus: „Personal, nu ştiu nimic despre sex, pentru că am fost mereu căsătorită“. Divei i-ar putea răspunde John Updike: „Sexul e ca banii: doar prea mult e suficient“. Orice ar face, femeile par să iasă mereu învingătoare. „Femeile au un avantaj clar faţă de bărbaţi: ceea ce nu pot să obţină cu viclenie, obţin făcând pe neştiutoarele“, spune Yul Brinner.
Politica, eterna controversă
Pentru Paul Valéry: „Politica este arta de a-i împiedica pe oameni să ia parte la treburi care îi preocupă pe bună dreptate“. Oximoroanele sunt prezente şi în discursurile preşedinţilor americani. Inspirat parcă de axioma lui Caragiale, „să se revizuiască primesc, dar. .. să nu se schimbe nimic“, preşedintele american F.D. Roosevelt a declarat: „Trebuie să reformăm dacă vrem să conservăm“. „Si vis pacem, para bellum“- „Dacă vrei pace, pregăteşte-te pentru război“, spuneau anticii romani, iar George Washington a reformulat, afirmând: „A fi pregătiţi pentru război este una dintre cele mai bune metode de a păstra pacea“. Mult mai aprig s-a dovedit Harry Truman, care a spus: „Vreau să fie pace şi sunt dispus să mă lupt ca să o am“. Şi acum, după atâtea „perle de înţelepciune“, este timpul să ne luăm la revedere, pentru că, aşa cum spunea „Yogi“ Berra, un jucător de base-ball, celebru pentru „aforismele“ sale comice: „S-a făcut târziu mult prea devreme“.
