Sunt două mari tipuri de acoperişuri: cele în terase, mai puţin întâlnite, şi cele înclinate la diferite pante, care sunt proiectate pentru majoritatea caselor. Acestea ajung cam la aceleaşi costuri, diferenţele apărând în funcţie de suprafeţe şi de materialele alese.
Primul pas în construirea unui acoperiş potrivit este proiectarea acestuia ţinându-se cont de toate cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească. Se va lua în calcul, mai întâi, greutatea învelitorii; una din ţiglă ceramică are o masă mai mare decât învelitoarea din şindrilă bituminoasă, deci ar fi cel puţin imprudent să cereţi ţiglă ceramică, după ce şarpanta a fost proiectată pentru învelitori mai uşoare. Alt element de care trebuie neapărat să se ţină seama este cantitatea de precipitaţii cărora va fi nevoită să le facă faţă şarpanta. Un acoperiş din zona de munte este mult mai solicitat decât unul dintr-o zonă în care ninge mai rar. De asemenea, alt element de care se va ţine seama este rezistenţa la seisme. Deşi sunt calcule universal valabile după care se proiectează acoperişul, o situaţie particulară, precum zona Vrancei, nu trebuie nicidecum ignorată.
Odată proiectat, se poate trece la construirea acoperişului. De cele mai multe ori, materialul folosit este lemnul. E absolut necesar ca acesta să fie tratat atât împotriva insectelor şi a putrezirii, cât şi a focului. În ceea ce priveşte termoizolarea, se poate renunţa la ea în cazul în care podul urmează să fie nelocuibil, căci se va crea un microclimat cu aer cald, ce va proteja nivelul inferior. Dacă podul urmează să fie transformat în mansardă, evident că se impune o termoizolare corespunzătoare care, fireşte, va ţine seama de zona climatică în care se construieşte casa. De regulă, materialul folosit pentru termoizolarea podului casei este vata minerală, pentru că aceasta are proprietăţi de difuzie a vaporilor, fiinţă superioară polistirenului. Aceasta se montează pe toată suprafaţa interioară a acoperişului, având grijă ca stratul de izolaţie să nu fie lipit de învelitoare, ci să se păstreze o distanţă de trei centimetri faţă de aceasta.
Proiectarea şarpantei se face ţinându-se seama, mai ales, de încărcarea pe care o va exercita învelitoarea asupra pereţilor. Prin urmare, odată ce aţi ales tipul de învelitoare, nu vă mai puteţi răzgândi, chiar dacă între timp găsiţi alte feluri de învelitori, mai convenabile financiar.
Acoperişul în terase
Acesta este acoperişul standard pentru blocuri, dar poate fi folosit şi pentru case. El este, de fapt, un planşeu care face parte din structura clădirii. Când este folosit pentru a înveli o casă, acesta poate avea avantaje certe; de pildă, prin transformarea lui într-o terasă circulabilă, acoperişul unei părţi de parter poate deveni terasă pentru unul dintre dormitoarele de la etaj ş.a.m.d. Această soluţie este ideală în cazul caselor înconjurate de curţi foarte mici, ce se cer „extinse“ pe orice cale. Fireşte că, deşi pare drept, şi acest tip de acoperiş are o mică pantă, necesară pentru a „convinge“ precipitaţiile să ia calea instalaţiilor de scurgere. De regulă, înclinarea nu este mai mare de 1%, deci va fi insesizabilă pentru ochi şi nu va împiedica folosirea terasei drept loc de odihnă, pe care se scot canapele de exterior, mese ori alt mobilier de relaxare… Fireşte, termo şi hidroizolaţia se vor face cu cea mai mare atenţie, pentru a rezista atât la precipitaţii, cât şi la circulaţie şi presiunea eventualului mobilier de exterior. În afara straturilor de uzură relativ clasice, precum pietrişul, nisipul, marmura ori gresia, se pot pune şi straturi ceva mai neconvenţionale, cum ar fi gazonul.
Dacă arhitectul vă propune, nu ezitaţi să optaţi pentru un acoperiş-terasă! Acesta poate funcţiona ca acoperiş pentru o extensie a parterului şi, în acelaşi timp, ca terasă pentru una dintre încăperile de la etaj. În felul acesta, casa câştigă un spaţiu de relaxare, binevenit.
Materiale pentru
învelitori
În prezent sunt suficient de multe materiale care pot fi folosite la construirea învelitorilor, astfel încât imaginaţia arhitectului şi dorinţa proprietarului să fie în mod egal satisfăcute. Cele mai răspândite sunt învelitorile metalice, cele bituminoase, dar şi cele ceramice. Excepţional, se mai foloseşte şi învelitoarea din lemn, mai ales în zonele în care aceasta este tradiţională.
Învelitoarea metalică se poate executa din tablă zincată ori din panouri prefabricate, de tip sandviş (care au în structura lor un strat termoizolant, de regulă din spumă poliuretanică). Ţigla ceramică se cumpără ca atare, important fiind să alegeţi un furnizor serios şi, de asemenea, un meşter cu referinţe bune.
Învelitoarea bituminoasă se aplică exclusiv prin lipire; dacă această operaţiune este bine realizată, şindrila bituminoasă este unul dintre cele mai bune izolante cu putinţă.
Şindrilele din lemn sunt tot pe atât de greu de realizat, precum sunt de frumoase. Din păcate, meşteşugul fabricării lor e din ce în ce mai puţin răspândit, puţinii meşteri care o mai fac rămânând fără ucenici. Fireşte că acest tip de învelitoare se potriveşte doar anumitor case tradiţionale, iar alt lucru la care trebuie să vă gândiţi este întreţinerea.
Arhitectul vă va sugera care e cea mai potrivită învelitoare, ţinând seama de o mulţime de factori, ca, de exemplu, clima regiunii în care vă construiţi casa. Cele mai uzuale sunt cele metalice şi cele ceramice, care se găsesc pe piaţă din belşug.
Dan MAZILU
