Carte de înţelepciune
de Constantin Noica
Editura Humanitas, 2008
Anul viitor se vor împlini 100 de ani de la naşterea lui Constantin Noica, unul dintre puţinii filozofi români care au edificat un sistem de gândire de rezonanţă europeană.
Este de aşteptat, aşadar, ca Editura Humanitas, care deţine drepturile de tipărire a operei filozofului, să ne regaleze cu primul volum din seria „Opere“, anunţat de ceva timp de editorul Gabriel Liiceanu.
Până atunci, cititorii lui Noica se pot bucura de apariţia cărţilor sale într-un ritm care atestă faptul că viaţa unui filozof se confundă cu opera. De altfel, filozoful închis de comunişti în puşcăriile statului totalitar declarase că nu-şi doreşte să fie interpretat prin prisma biografiei sale, care „nu are conţinut, în bună parte din voinţă proprie…“.
„Carte de înţelepciune“ reprezintă o selecţie ordonată tematic de editor, însumând 582 de vorbe memorabile din „Jurnalul de idei“, publicat postum de Humanitas, în 1990. Ea cuprinde următoarele capitole: „Îndrumător pentru tineri“, „Fragment de sistem. Mirări. Obsesii.“ şi „Mărturisiri“.
Ce ar putea reţine un tânăr din ziua de azi, evident preocupat de cultură, din sfaturile pe care Noica le dădea celor care îi călcau pragul cabanei de sihastru de la Păltiniş? Poate faptul că trebuie să spere şi să îndrăznească să fie el însuşi, dar numai după o pregătire asiduă (40-50 de ani) pentru a face ceva „din isprava obscură dorită“. Noica este pentru antrenament de durată, nu pentru facile izbânzi, care pot perverti un tănâr, cum adesea se întâmplă cu cei abonaţi azi la „succesuri“ pe bandă rulantă. Dar sfaturile nu pot fi adevărate decât dacă îl „sporesc“ pe celălalt, iar singura tristeţe a unui bărbat ar trebui să fie aceea de a nu avea o umbră de geniu. Noica vede în esenţa vieţii darul nostru de a fi înţelepţi: „Înţelepciunea nu e ceva care se învaţă: e ceva care se trezeşte. De aceea, o şcoală de înţelepciune e posibilă“.
Însă, un exemplu dat de Noica pare să contrazică tot ceea ce afirma constant despre nevoia unei şcoli serioase: „Performanţa Eminescu. Performanţa Eliade. Şi nu au avut nevoie de şcoli“. Poate că au depăşit statura şcolilor prin care au trecut, dar cei doi au avut profesori foarte buni, oricât de mult s-ar fi diferenţiat ulterior prin opera lor de vârf. Dar poate că Noica vrea să spună că geniile se pot dispensa de ceea ce majoritatea ar avea neapărată nevoie, însă ele nu constituie decât excepţia de la regulă. Ex nihilo nihil.
În „Fragmente de sistem“, avem de la Noica excerpte ale unei gândiri vii, aşa cum pot fi regăsite în acest gând superb care vorbeşte despre o anume rigiditate a omului: „O gândire fără curbură este o rătăcire a gândirii“. Şi patosul angajării într-o idee, într-o faptă este remarcabil suprins în acest gând care cere îndăzneală în toate: „Totul e orientare, nimic nu este indiferenţă în viaţa spiritului. Trebuie sfârşit cu adevărurile de indiferenţă, cu neutralitatea“. Parcă nu aş fi de acord cu faptul notat de filosof în jurnal, acela că „naturile etice nu au geniu (Dar au crescendo…)“. Dar geniul creator se poate dispensa de „curbura“ etică a unei vieţi dedicate Adevărului? Întrucât un geniu îşi poate permite să se debaraseze de eticul care normează o viaţă construită pe Kalokagathia (Binele ca Frumos?). Dacă Eminescu a avut geniu în lirica sa, el nu s-a trădat pe sine ca intelectual angajat al vremii sale, depăşind tocmai ceea ce Noica însuşi cerea: să sfârşim cu adevărurile indiferente.
Este, în fond, ceea ce a făcut cândva, prin opţiunea sa politică, acest mare filosof care întemeiază o lume a gândului, cu bunătate, cu îndurare, în lumea netrebniciei româneşti.
