Cele mai frumoase creiere
de Silviu Gherman
Editura Cartea Românească
Cartea începe în forţă prin confesiunea lui Alex (personajul cel mai reuşit, care mie mi-a plăcut cel mai mult): „Mă cheamă Alex şi sunt tipul coborât din videoclipuri. Asta-i părerea lumii. Oamenii vin la mine cu texte, wow, genial, marfă, joyce, le dau să asculte o muzică – cine-s ăştia? – le dau o iarbă, le dau o bilă – de unde-i marfa, de la Săruman? – nu – sursele mele sunt confidenţiale, poţi să mă întorci pe toate părţile că nu spun nimic, la mine vii, plăteşti, te-am rezolvat – şi nimeni nu rezolvă mai bine ca Alex; rezolv junkioti terminali, băieţi de bani gata, fleşcăiţi şi derutaţi care cred că coca e o băutură, rezolv tute, curve sictirite, minore care aşteaptă în fiecare noapte venirea rechinilor, taximetrişti apatici…“, deci un fel de Renton.
Al doilea personaj care urcă pe scenă este Anarcha/Anda, studentă la litere, penibilă, tâmpiţică, plină de citate franţuzeşti, când erotică şi sexoasă, când visătoare şi romantică. Apoi îşi face apariţia şi Alin, fanaticul religios, membru al unei secte ortodoxe, din care este exclus în cele din urmă pentru exces de zel; în final ajunge ateu.
Chiar dacă pare imposibil, cele trei personaje sunt prieteni şi drumurile lor se intersectează de mai multe ori – la un moment dat, în timp ce mă apropiam de sfârşit, chiar aveam impresia că totul o să se termine într-un menage a trois. Dar n-a fost să fie.
Însă chiar dacă sfârşitul m-a nemulţumit puţin, „Cele mai frumoase creiere“ este o carte pe care nu ai cum să o citeşti altcumva decât cu zâmbetul pe buze. Nu este doar „un South Park al literaturii române“, ci un South Park al unei părţi a societăţii româneşti. Iar Silviu Gherman este el însuşi un personaj pe care este foarte posibil să-l întâlniţi chiar dacă nu-i citiţi cărţile, căci, aşa cum a dovedit-o la lansare, este un jack of all trades, adică pe lângă scris se mai ocupă şi cu actoria şi cu muzica electro.
Există, printre prietenii, amicii şi cunoştinţele lui Silviu Gherman, o opinie recurentă, că ar avea totuşi ceva la cap. Deşi simplistă ca formulare, această părere conţine, desigur, adevăr. Cititorii volumului său de debut, „Scurta şi plictisitoarea viaţă a lui Kjus“, ştiu deja că Silviu Gherman priveşte lucrurile cu ceea ce strămoşii noştri interbelici numeau „o luciditate rea“. În romanul „Cele mai frumoase creiere“, ea este aplicată unei tâmpite artistice din „Litere“, unui dealer (cel mai cruţat din acest punct de vedere) şi unui tânăr creştin ortodox. Să ne închipuim că toţi cei trei mai sunt (sau au fost) şi prieteni, şi alte lucruri despre acest roman demn de pana unui Kennedy Toole nu vă mai spun, decât că la un moment dat este redată o emisiune probabil fictivă de-a lui Cristian Tabără şi că în altă parte un cuvios frate este sărutat apăsat pe buze până să apuce să schiţeze cel mai mic gest de apărare. Mie nu-mi mai rămâne decât să sparg cu nesaţ o şampanie în cotorul cărţii şi să le urez mult noroc ei şi, în general, autorului, cel mai chinuit de talent om pe care l-am cunoscut.
Ionuţ CHIVA
