Iluziile literaturii române
de Eugen Negrici
Ed. Cartea Românească, 2008
Dintr-un exces de iubire sau dintr-un prea plin de cunoaştere să fi ieşit, în vara lui 2008, cartea lui Eugen Negrici „Iluziile literaturii române“? Sau şi una, şi alta? Cerebralii cu ţăcălie şi cu tibişirul în buzunarul de la laptop vor ochi partea goală, în timp ce „garda“ iubitoare va sorbi din paharul plin cu nectarul „revizuirii“ de care literatura naţiei are atâta nevoie.
Oricum ar fi înarmate taberele, actul de curăţare a grajdurilor lui Augias la care s-a înhămat Eugen Negrici este salutar. O dată, fiindcă are curaj de unul singur, ceea ce este eroic în sine, a doua oară fiindcă are capacitatea necesară de a ieşi din teritoriul pur al analizei de text pentru a aduce cu sine artileria grea a analizei de tip sociologic şi, nu în ultimul rând, de a proceda la o demitizare întreprinsă cu armele – şi uneltele – antropologiei şi chiar ale psihanalizei.
Pentru că de la imaginarul acceptat ca rădăcină a miturilor care definesc corpul literaturii şi al societăţii româneşti pleacă analiza sa multistratificată, una în care procedează anatomic – luând la refec tot ceea ce ţine de „fundarea Romei“. Nu-şi prea face iluzii Eugen Negrici, un critic care trece totul prin sită şi dârmon, decis să practice ecorşeul pe bietul trup hagiesc al literaturii române: e ceva şchiop în facerea noastră ca naţiune însetată de cultură, o imensă dorinţă de a mitografia tot ceea ce ar ţine, altminteri, de o creştere naturală; o sete de excepţionalism care nu ne lasă să devenim „normali“ tocmai când ar trebui mai mult. Eugen Negrici vede cum istoria noastră culturală, implicit cea literară, se naşte în urma unor fraude istorico-genetice (iau formula, care implică totalitarismul, de la Ernst Nolte, din corespondenţa cu F. Furet). Literatura noastră se naşte greu, iese malformată dintr-o conştiinţă vagă, neproducătoare, mimetică, fără fotosinteză proprie – de acord. Nu ne mai par azi „atât“ de mari nici cei care au fost şi continuă să fie unanim aclamaţi drept eroii noştri civilizatori: Kogălniceanu, Maiorescu (straniu, criticul nu zice nimic de Heliade-Rădulescu sau Hasdeu), Iorga, Eliade etc. Mai mult, deşi Maiorescu este cel care ne călăuzeşte şi în prezent, prin autodelegarea sa ca întemeietor, nu a demonstrat că merită să fie luat în seamă din postura de critic literar (vezi obiecţiile sistematice ale lui Eugen Lovinescu, pe care se sprijină, de altfel, multe dintre afirmaţiile lui Negrici). Când însă apare comunismul cu pretenţia lui de a face din literatură un cuptor unde se căleşte oţelul unei naţiuni care sare din margine în margine de istorie, lucrurile se schimbă. O ideologie creată de proşti periculoşi („comunismul este mai pervers decât nazismul pentru că nu-i cere omului să facă în mod conştient pasul moral al criminalului şi pentru că se serveşte de spiritul de justiţie şi de bunătate, prezent pe întregul glob, ca să răspândească peste tot răul. Fiecare experienţă comunistă reîncepe în inocenţă, spune Alain Besançon“) impune individului dotat cu talent şi creativitate, pentru care viaţa se confundă cu creaţia, deci cu sacrificiul de sine, o metodologie stranie, sub ordin şi comandă de partid şi de stat (redundant spus, căci partidul e statul – şi invers).
După 1944, în comunism, literatura se face prin plenare, iar tonul îl dă ideocritica (critica ideologic-partinică, altceva decât termenul cu care criticul craiovean C.M. Popa defineşte obiectul muncii lui Adrian Marino), câteva capete pătrate care o reduc la o schemă atât de simplistă. „Ceauşescu, critic literar“, ediţia de „convorbiri“ ale Liderului cu scriitorii români, este relevantă sub acest aspect. Ceauşescu se voia şeful Canonului literar românesc, iar mulţi dintre scriitorii buni ai vremii, ca să nu mai vorbesc de canalii, îi cântau în strună. Laşitate, interes personal, dezertare de la misia intelectualului – care este aceea de a fi prezent în Cetate, iar nu la masa Regelui? Toate la un loc – şi ceva pe deasupra: lipsă de caracter, care măcar este prezent la câţiva dintre eroii civilizatori şi părinţii întemeietori.
Cartea lui Eugen Negrici este o radiografie spectrală a lumii literare româneşti dominate de un furor al facerii, care este adesea contrazis de enormul potenţial de autodistrugere cu care ne mândrim singuri.
