Crama Băniei. Restaurant cu specific românesc şi taraf. Cam asta auzi în reclamele posturilor de radio sau TV locale despre fosta pivniţă, pe unde s-au perindat şi alte denumiri şi stiluri, ultima fiind destul de celebră măcar pentru încăierările din zonă: Angel’s. Ajungem pe întuneric, puţin după opt. Încet, încet localul se umple. Una dintre chelneriţe, îmbrăcate în costum popular, ne bagă în seamă. Aflăm că între lansarea comenzii către bucătărie şi apariţia bucatelor pe masa noastră o să fie un timp de minimum 45 de minute. Asta e. Bem un vin fiert, stăm la palavre şi, eventual, ascultăm muzică. Şi apare formaţia. Şi începe să cânte. Prin surprindere. Adică aşteptam să mai apară membri. Dar ne-am înşelat. Formaţia era alcătuită din doi muzicanţi, plus solista. Autoritm şi armonie de la orgă, vioară şi gata trupa. Apare şi vinul fiert. În cană de pământ. Fierbinte şi cu pliculeţul în care bănuiesc că este scorţişoara. Îl gustăm. Are zahăr suficient să-l poţi folosi la lipit afişe. Dar asta a fost o greşeală. Ne vom convinge mai târziu, când vom primi altă cană, cu doza legală de zahăr.
Suntem destui la masă, aşa că durează ceva până se notează toată comanda pentru bucătărie: tochitură şi ciuperci pe grătar, escalop Zingara, ciuperci gratinate, ceafă la grătar cu cartofi ţărăneşti, şniţel cu cartofi pai, rulou de pui, carne la găleată cu mămăliguţă, brânză şi smântână, salată bulgărească, salată de roşii şi castraveţi, salată de murături asortate.
Şi discuţiile continuă încă o oră şi ceva, că deh, a durat mai mult până a reuşit bucătarul să onoreze comanda.
Ar fi trebuit să ne dăm seama de la început că suntem în „perioada semi“ a restaurantului, după jumătatea de formaţie. Aşa ni s-au părut şi porţiile. Într-un soi de ministrachină, salata de roşii şi castraveţi număra până în zece felii de castravete, cam tot atâtea de roşii şi ceva fire de ardei gras. Porţia de ciuperci gratinate (pe meniu scria 200 de grame) cuprindea trei ciupercuţe cu un diametru cam de patru centimetri, în care se lăfăiau câteva firicele de şuncă şi caşcaval. Ciupercile la grătar erau tot trei, la fel de mici, dar aveau puse şi picioruşele pentru un extra de masă ciupercoasă. Escalopul Zingara avea nişte bucăţele de carne de porc, un soi de costiţă, câteva ciuperci şi o zeamă bordo decolorat, acrişoară, care trebuia să fie, cred, sosul de roşii. Aceeaşi zeamă, de aceeaşi consistenţă, culoare şi gust, băltea şi în farfuria cu tochitură, peste mămăliga nesărată care scârţâia între dinţi. În această farfurie trona şi un ou răscopt. Şniţelul arăta foarte prăjit, dar era mai mărişor. Cartofii ţărăneşti erau după vreo reţetă de familie a bucătarului, că arătau a mâncare de cartofi. Una peste alta, dezamăgire la masa noastră.
Cu toate că mâncarea a fost toată adusă rece la masă, ne-am cam ars cu cârciuma asta. Mai poftiţi pe la noi! Că noi, la voi, nu!
