Anul Nou se sărbătoreşte din cele mai vechi timpuri. Nu au lipsit niciodată obiceiurile şi tradiţiile legate de această sărbătoare, fie că ele aveau loc la egipteni, babilonieni sau la romani.
De exemplu, în Egiptul Antic, Anul Nou era sărbătorit în momentul în care Nilul ieşea din matcă, eveniment care de obicei avea loc la sfârşitul lunii septembrie. Pentru vechii egipteni, revărsarea apelor era foarte importantă pentru că fără acest lucru recoltele nu ar mai fi existat. Momentul sosirii noului an erau marcate prin procesiuni cu cântece şi dans, un omagiu adus zeului Amon, a cărui statuie alături de cele ale soţiei şi fiului acestuia erau duse pe Nil, într-o ambarcaţiune. Sărbătoarea se întindea pe durata unei luni, după care statuile erau duse înapoi în templu.
Anul Nou după echinocţiul de primăvară
Babilonienii sărbătoreau Anul Nou în momentul apariţiei lunii noi după echinocţiul de primavară, iar petrecerea dura zece zile. În acest timp, regele era dezbrăcat de hainele sale şi trimis departe, iar ceilalţi puteau face tot ce doreau. Când regele venea inapoi, îmbrăcat din nou în hainele cele mai luxoase, babilonienii se întorceau la muncă.
Anul Nou în Imperiul Roman
Foarte multă vreme, romanii au sărbătorit Anul Nou în prima zi a lunii martie. Apoi, în anul 46 î.d.Hr., împăratul Iulius Cezar a adoptat un nou calendar, cel folosit şi în zilele noastre, care stabileşte ca dată a începerii unui nou an ziua de 1 ianuarie. Calendele, cum era numită la romani sărbătoarea Anului Nou, dura trei zile, timp în care oamenii îşi făceau daruri simbolice – dulciuri şi miere pentru a avea pace, aur şi bani pentru prosperitate, sau felinare pentru un an plin de lumină. În această zi, sclavii mâncau alături de stăpânii lor, la aceeaşi masă. La celţi, această sărbătoare purta numele de Samhain („sfârşitul verii“) şi avea loc în octombrie. Potrivit tradiţiei, în această perioadă, vechii celţi adunau vâsc, pentru a ţine departe spiritele, fiindcă ei credeau că în această perioadă cei morţi se întorc pentru a-i bântui pe cei vii.
