„Abis“
de Andrei Zanca
Editura Limes, colecţia „Magister“
Andrei Zanca, poet cu stagiu echinoxist (cu studii, între altele, de germanistică la Cluj), locuieşte în Germania, de unde ne trimite poezia sa, pe care n-a încetat să o scrie în limba română. Născut în 1952, la Sighişoara, poetul a emigrat încă de dinainte de Revoluţia din 1989 în Vest, după ce se ilustrase printr-un volum de debut apărut în 1984, „Poemele Nordului“. E greu de bănuit ce s-ar fi întâmplat cu poetul dacă dictatura lui Ceauşescu ar fi întârziat să cadă, dar după această bornă istorică avem mai multe volume de poezii ale lui Zanca apărute în limba română la diferite edituri din ţară, într-un ritm care atestă tenacitatea şi credinţa în lirism a unui poet care este şi un traducător competent al unor scriitori de limbă germană: Hans Magnus Enzensberger, Paul Celan, Dieter Schlesak, Kurt Drawert, Werner Durrson, Richard Wagner etc.
Ultima sa carte de versuri, a zecea, „Abis“, vine să consolideze un stil pe care poetul l-a şlefuit în timp şi, mai ales, să confirme ceea ce a spus între timp critica despre poezia sa: „Andrei Zanca nu doar scrie poemul, el se şi luptă cu acesta. Această tensiune compoziţională e câteodată scontată, dar cel mai adesea ea e o persecuţie a viziunii, o coerciţie exercitată de exigenţa coerenţei. Limbaj tare, vehement, poemul lui Zanca e însă destul de ‘sălbatic’ pentru ca, atunci când poetul ţine să vireze într-o direcţie prestabilită, el să fie silit să rupă brusc un elan în desfăşurare şi să-l ambaleze forţat pe altă pistă, căci poemul lui rulează mereu cu motoarele în extaz. Până şi depresiunile sunt parcurs vertiginos, mutând decepţia însăşi în frenezie“. (Al. Cistelecan, 1995).
Într-adevăr, „Abis“ poartă pecetea unei decepţii trecute prin sita unui lirism cu o încărcătură meditativă remarcabilă, acel filtru de iubire, chiar decepţionată, prin care poeţii veritabili dintotdeauna lămuresc lumea şi pe ei înşişi. Versuri ca acestea sunt memorabile şi atestă un poet cu aura proiectată puternic în întâmpinarea unor timpuri când „meleagul nostru natal“ va fi cu adevărat casa noastră, şi nu doar pământul întunecat pe care colindăm ca oaspeţi mohorâţi: „… peste pulberea luncilor, caldă / ca desculţa copilărie, în zori // prin faţa ferestrelor deschise, murmurul / copiilor plecaţi peste carte, răcoarea // înserării prin ramuri sub stelele coapte, încât / în deplină tăcere una câte una se prăbuşea, astfel // ne preschimbăm, lent ne preschimbăm / în ceea ce detestăm, în ceea ce iubim, mult / mai treji ca atunci când dormim“ (nopţi lungi zile scurte).
Poetul, ca un copil, cântă la „muzicuţa lui cât un ciob“, undeva într-o margine de lume, lângă un foc mic, semn al celor simple şi profunde într-un univers ameninţat de reziduri, coji şi „deşeuri spulberate peste bălţi şi asfalturi“. Lumea lui Andrei Zanca – pentru că putem vorbi despre o lume a sa, creată din Universul care ne cuprinde pe toţi – este crepusculară, dar irigată de acea speranţă a unui „come-back“ ce anunţă ceva nou şi profund, pornind chiar de la sentimentul că suntem în comunicare inclusiv cu cei care au plecat din lumea asta, dar încă ne vorbesc: „Nu este adevărat / că morţii nu mai răspund. / dacă închidem noaptea ochii – beznă decantată de beznă – îi auzim. / rămânem întinşi. fără de replică“. Poetul se consideră „ultimul vagant“, „un noctambul pe autostrada insomniei“, a cărui viaţă poate fi măsurată în „bătăi de inimă, nu în ani“, un colindător al unor timpuri pe care le va depăşi „sorbit de acest abis de răscruce“ care este actuala sa existenţă. Poezia lui Zanca, una care stă în proximitatea sacrificiului cu care se simte dator poetul, poartă permanent cu ea promisiunea unei alte lumi, ca şi a unei alte vieţi în care distanţa dintre om şi acel „ochi galactic“ care poate fi atingerea divinului poate fi, în sfârşit, redusă.
Un volum de poezii absolut convingător, de citit în nopţile lungi de iarnă care vor urma.
