„Curajul de a fi“, de Paul Tillich
Traducere din limba engleză: Sorin Avram Vîrtop
Unul dintre cei mai importanţi teologi creştini protestanţi ai secolului trecut, Paul Tillich, născut în landul Brandenburg, Germania, este accesibil de curând în limba română cu o lucrare de incontestabilă valoare, „Curajul de a fi“, a cărei ediţie originală a apărut în limba engleză în 1952. Ce vreţi, ne sincronizăm lent cu Apusul… Tillich, elev al teologului Robert Bultmann, este autorul unor remarcabile sinteze între teologia creştină protestantă şi filozofia exitenţialistă cu rădăcini în opera lui Martin Heidegger sau Jean-Paul Sartre. A scris numeroase cărţi religioase şi filozofice care i-au adus o veritabilă reputaţie mondială, între care amintim „Dinamycs of Faith“ sau „The Eternal Now“. Şi-a scris majoritatea lucrărilor în engleză datorită faptului că s-a opus politicii lui Hitler şi a fost silit să părăsească Germania în 1934. Cartea pe care o prezint se doreşte a fi o cercetare amănunţită a conceptului de „curaj“, pe urmele marilor filozofi şi teologi care s-au aplecat asupra acestuia, începând cu Socrate. Dar cum Socrate recunoaşte la finalul dialogului „Lachis“ că nu a reuşit să-l definească mulţumitor, nu-i rămâne lui Tillich decât să intre temerar pe un teritoriu pe care s-au mai aventurat mari gânditori precum Platon, Tomasso D`Aquino, Seneca, Spinoza, Nietzsche. Dacă pentru stoici, reprezentaţi strălucit de Seneca, curajul învinge angoasa sorţii prin participarea la Logosul divin, Nietzsche prezintă o ontologie a conceptului în care curajul este acela de a privi în abisul nefiinţei, în singurătatea totală a celui care ştie că „Dumnezeu e mort“. Pe urmele acestor maeştri, Tillich conchide: „Caracterul moral al curajului, aşa cum a fost el exprimat de Socrate însuşi, rămâne incomprehensibil fără caracterul său ontologic“. Fiinţa, nefiinţa şi angoasa sunt analizate de un teolog pentru care omul este în esenţă „libertate finită“, dar şi capabil să-şi înfrunte destinul şi chiar să-l piardă. El analizează cu metodă şi minuţie teutonă tipurile de angoasă cărora le cade pradă omul (angosa sorţii şi a morţii, angoasa golului interior şi a lipsei de sens, angoasa vinei şi a condamnării) pe care le plasează în contextul apariţiei lor la scara istoriei umane, într-un subcapitol care periodicizează acest concept care a făcut carieră în gândirea occidentală. Tillich taxonomizeză nemţeşte şi ajunge să discute despe natura angoasei patologice, precum şi despre vitalitate şi curaj, după care intră pe teritoriul propriu-zis al conceptului, analizând curajul de a fi ca o parte de a fi în sine şi pe cel de „a accepta acceptarea“. Chiar dacă poate părea arid acest tip de analiză minuţioasă, modul în care Tillich conduce subiectul, cu o perspectivă remarcabilă asupra precarităţii fiinţei umane, dar şi a acelei determinări care o face capabilă de întâlnirea cu cel din care a purces – Dumnezeu – atestă o pătrundere extraordinară a naturii umane. Curajul de a fi nu se întâlneşte, în gândirea lui Tillich, decât cu credinţa absolută, care este mai mult decât credinţa în întâlnirea personală cu Dumnezeu: este „starea de a fi cuprins de puterea fiinţei în sine“. Cum curajul de a fi este o expresie a credinţei, acesta (care trebuie văzut ca autoafirmare a fiinţei în pofida nefiinţei) este sinonim cu credinţa. Tillich salvează miracolul credinţei, chiar şi atunci când Tatăl iertător şi-a pierdut puterea, prin rapelul la credinţa absolută în acel „Dumnezeu care se iveşte atunci când Dumnezeu a dispărut în angoasa îndoielii“. O carte de mare forţă intelectuală – dar nu numai.
