„Cei care aduc groaza. Eseu despre perdantul radical“,
de Hans Magnus Enzensberger
Editura ART, 2007
Atunci când scriu despre personajul straniu al cărţii lui Hans Magnus Enzensberger, acel „perdant radical“ născut din spuma fericirii de a fi doar animal, ca şi a spaimei de a-şi depăşi violent condiţia de homo sapiens, parc-aş scrie despre mine. Evident, eu n-am habar de tehnică, nu am auzit de Freud, cu al său concept de pulsiune thanatică, deşi utilizez, anost şi fragmentar dantelăria neagră a „drepturilor electronice ale omului“ şi nu recunosc, decât sub totură, faptul că mă tem de zeul care-mi numără zilele. Calendarul vieţii este, de azi, pentru cei morţi. Poetul german, cunoscut în România printr-o carte de versuri care a denunţat, nu doar prin titlu, sfârşitul înţelepciunii în era acestei epochistick asexuate, cu finiş în impostură, nu este Kafka -, iar eu nu sunt personajul favorit al nici unuia dintre cei doi scriitori de limbă germană. Totuşi, oricât
mi-am încordat auzul, nu am auzit pe cineva până acum spunând „Kafka sunt eu…“.
Subiect uman al istoriei, ca locatar al schimbării pe care Kafka a întrevăzut-o acum o sută de ani în Gregor Samsa, nu pot fi nici atât. Nu putem totuşi eu sau tu, cititorule, să rămânem indiferenţi la „demonul teoretic“ al unui poet important ca Enzensberger, care, dincolo de vinovăţia indusă „democratic“ neamţului războinic, îşi actualizează condiţia de martor şi profet al unei naţii care a văzut în Hitler acel individ plin de voinţă nihilistă în ceea ce priveşte „eternizarea propriului său statut de perdant“. Aşadar, nu voi decide rapid că orice mare scriitor german este şi un mare vinovat, după hitlerism – dar voi accepta, cu riscuri care ţin de pura intuiţie, că orice conştiinţă după Holocaust trebuie să înţeleagă, aidoma autorului acestui eseu dramatic (se poate, la o adică şi juca!) că sfârşitul plin de spaimă a sunat în fiinţa germană până la capitularea care nu s-a petrecut nici azi. Noi, românii, urmaşii „comunismului statal criminal“, am capitulat, oare? Eseul lui Enzensberger, scriitor născut în 1930, la câţiva ani după Walser sau Grass, este o analiză profundă, în ciuda brevilocvenţei sale, radicală a ceea ce Kafka denunţa ca fiind ruptura dintre fiinţă şi conştiinţă într-un secol pe drept – şi violent – numit „kafkian“. Dar de ce nu „hitlerist“ sau terorist, chiar dacă scriitorul praghez nu a cunoscut figura Anticristului în figura Răului întruchipată de Fuhrer sau Ossama Ben Laden? Fiindcă, vor opina lucizii, acest secol abia a început, iar (anarhiştii vremurilor noastre o spun) Bush rămâne nepedepsit doar fiindcă ordonă celei mai puternice armate (suprarealiste) din lume.
Cine este azi perdantul radical activ? Zic unii, teroristul Al-Qaida: marele, dar difuzul perdant radical instruit de ideologi precum Said Qutb – guru al islamismului doctrinar, aşa cum apare descris într-o carte a lui Paul Bermann, Teroare şi liberalism –, adică acea clică de warlords căreia, potrivit lui Enzensberger, îi este greu „să distingă între mutilare şi automutilare“ şi care-şi trage seva din intuiţia greşită a poetului: harul arabilor a coborât la toţi oamenii…
Îi este cu atât mai uşor, dar şi extrem de greu, poetului german care iubeşte cultura arabă, dar nu şi crima din rădăcina ei religioasă, să analizeze noul fascism al epocii pe care o trăim, cu cât noii gardieni ai tradiţiei care sunt fundamentaliştii lumii arabe au drept inspiratori organizaţii naziste, precum NSDAP sau Gestapo (aşa, ca partidul Baas Arab din Egipt), dar sunt inspirate inclusiv tehnologic şi financiar din lumea apuseană, aceea care va sfârşi probabil sub ochii locuitorilor săi aidoma unui djinn al forţei spirituale evocată de sinucigaşii lui Allah în grădinile descrise de Coran. Dar unde a apărut termenul „fundamentalis“ ştiţi? Răspunsul ţine de altă carte, nu de cea de faţă. Un eseu dificil, nuanţat, scris de o conştiinţă pusă în dificultate – aşa cum trebuie să fie orice scriitor adevărat.
