„Memorii IV. Angoasa putrefacţiei“
De Dumitru Popescu
Editura Curtea Veche, 2006
Fostul rector al Academiei „Ştefan Gheorghiu“, Dumitru Popescu, alintat în Epoca de Aur cu supranumele Dumnezeu – brrr! -, îşi continuă netulburat însemnările memorialistice. E drept, are şi ce povesti. A deţinut funcţii importante în aparatul propagandistic al epocii, ajungând până la a fi adjunct al ministrului culturii între anii 1962-1965, dar şi redactor-şef al ziarului Scânteia (1965-1968) şi preşedinte al faimosului Consiliu al Culturii şi Educaţiei Socialiste (1971-1976), organism care veghea la puritatea ideologică a artei socialiste, cu rezultate dintre cele mai dezastruoase pentru cultura românească.
Volumul IV al „Memoriilor“, intitulate, uşor bombastic („Cronos autodevorându-se“), are un titlu care trimite la decadentismul specific artei noir atât de vehement criticate de propaganda al cărei reprezentant strălucit s-a dovedit: „Angoasa putrefacţiei”. Parcă-l auzim pe Sorin Toma: „Arghezi – poezia putrefacţiei“.
Autorul creionează o suită de portrete, care se vor în aqua forte, ale unor scriitori şi oameni de cultură din epocă (Adrian Păunescu, Nicolae Breban, Ion Lăncrănjan, Mircea Daneliuc, Octavian Paler, Titus Popovici, Corneliu Vadim Tudor etc.), dar şi politruci, mai mult sau mai puţin luminaţi, cu care a venit adesea în contact: Ştefan Andrei (de departe, favoritul său), Cornel Burtică, Leonte Răutu, Emil Bobu, Ion Dincă, Ion Gheorghe Maurer, Paul Niculescu Mizil, Elena Ceauşescu şi last, but not least, Nicolae Ceauşescu. Fostului lider comunist îi dedică pagini remarcabile, în care surprinde cu acuitate tipul de comunist aplatizat spre finalul vieţii, dar şi profilul spectral al omului din Scorniceşti.
Dumitru Popescu, autor în epocă al unui roman, „Pumnul şi Palma“, bine primit de critica literară a vremii, nu scrie într-adevăr „rău“ (aşa cum afirmă Adrian Cioroianu pe coperta a IV-a a volumului), dar, repet, la lectură sesizez un obositor bombasticism al frazei, ca atunci când cineva ţine discursuri marţiale, solemne, impregnate de un patetism care se confundă cu strania plăcere de a juisa la vederea propriului scris în pagină. Parcă ar scrie un premiant, dar unul plin de emfază, priponit în adevărul său. Memorii? Dar Saint Simon ce-a scris? În fapt, Dumitru Popescu este un oral sedus de scris, cu o voluptate de retor în
a-şi fixa în chihlimbarul memoriei situaţii de viaţă şi personaje cu care s-a intersectat într-o perioadă când putea observa „din turn“ panorama comunismului militarizat al Liderului. Bun obervator al caracterului uman, insinuant şi sarcastic uneori, cenzurat pe linia patetică atâta cât trebuie în anumite cazuri, melodios cu prietenii şi încruntat-apodictic cu adversarii, el este un „ostalgic“ al unei epoci pe care o dorea, cu firescul celui care a binemeritat de la sistem, mai bună decât a ieşit. Interesant este faptul că el nu-şi mărturisteşte înfrângerea în sistem, ca şi în viaţă, dar atunci când atinge pragul „ratării” o face, măcar literar, la un nivel valabil estetic, în ciuda unui sunet propagandistic de care nu poate scăpa. Crede în continuare că un capitalism precum cel românesc, dar şi cel mondial, este menit să îndobitocească fiinţa umană, însă nu pare să-şi amintească faptul că sistemul pe care l-a creditat până în ultima zi a făcut-o la nivel statal. Pare să nu ştie ceea ce spunea Leszek Kolakowski într-un eseu publicat în „Modernitatea ultimă“ (editura Curtea Veche, 2007), şi anume că „o ideologie politică universalistă (cum a fost comunismul – n.m., Nicolae Coande) se vrea… şi credinţă, şi cunoaştere raţională. Din acest motiv este însoţită întotdeauna de o conştiinţă grea. S-ar cuveni să crezi în ea orbeşte, dar, în acelaşi timp, ar trebui să fii convins că posezi o înaltă şi raţională înţelepciune şi să-ţi numeşti propria orbire «ştiinţă». În eventualitatea în care ideologia include elemente formulate ca adevăruri empirice, iar acestea pot fi formulate critic şi se dovedesc pur şi simplu false, poţi să spui, aşa cum au făcut Lukacs şi Bloch (urmând exemplul lui Fichte): «Cu atât mai rău pentru fapte» şi să te cramponezi în continuare de credinţa respectivă“. Dumitru Popescu este însoţit, şi azi, de o „conştiinţă grea“.
