A vrut să calce pe urmele tatălui său şi să îmbrăţişeze regia, numai că paşii i-au fost conduşi spre alt domeniu. Aşa se face că astăzi vorbim nu de regizorul, ci de criticul de artă Cătălin Davidescu.
Povestea criticului de artă Cătălin Davidescu începe după terminarea liceului, atunci când a trebuit să-şi aleagă drumul în viaţă. „Am vrut să fac regie. Am făcut în cele din urmă filologie. Într-un fel, le mulţumesc părinţilor pentru acest lucru, ca şi pentru multe altele. În acel timp se dădea la regie din doi în doi ani. Când am terminat eu liceul, era anul când nu se dădea examen şi atunci am fost obligat să aleg o facultate la întâmplare şi cea mai aproape mi-a fost filologia la Craiova, pe care am terminat-o, de altfel“, a precizat criticul. A fost repartizat la Muzeul de Artă, ca muzeograf, pe specialitate. „Mi-au dat arta contemporană pentru că era singurul post liber. Atunci am început să frecventez atelierele, să intru în contact cu artiştii. Aveam repere dinainte, ştiam o seamă de artişti – Eustaţiu Gregorian, Penişoară Stegaru. Este foarte clar că-i admiram şi nu înţelegeam de ce. Atunci am început să mă descopăr pe mine, încercând să-i descopăr pe ei. Şi cred că şi astăzi continuu acelaşi lucru. Dacă m-am descoperit? Cred că nu, ar fi şi păcat, asta ar însemna o încremenire într-un proiect. Nu mi-aş dori lucrul ăsta în nici un fel“, a mărturisit Cătălin Davidescu.
Critica subiectivă
Curând după ce a început propria descoperire, a venit şi prima expoziţie pe care a vernisat-o. Cel care îi arăta încredere era un prieten de-al său, Sorin Novac, şi el la prima întâlnire cu publicul. Şi chiar dacă emoţiile puteau fi cu greu controlate, Cătălin Davidescu şi-a dus misiunea cu succes până la capăt. De aici încolo, au urmat nenumărate expoziţii. „Pleşu spunea despre această meserie, dacă e să fie o meserie: «Criticul este un personaj umil» – ceea ce parţial este adevărat. Însă, în egală măsură, de când a spus Pleşu lucrul acesta, au trecut vreo 20 de ani. Lucrurile s-au schimbat un pic şi la noi. Erau atunci cum spunea el. Fiecare eveniment în care te implici afectiv – eu sunt pentru o critică subiectivă, în ciuda discursurilor despre imparţialitatea criticii – este important. Cred că spune câte ceva despre el, vorbind despre alţii. În condiţiile acestea, fără nici un fel de orgoliu, intervine şi sentimentul creaţiei, al faptului că, spunând despre tine, creezi ceva. Aşa că fiecare eveniment este greu. Am scris despre foarte mulţi artişti în viaţă, începând cu cei mai experimentaţi, până la ultimii debutanţi, cei foarte tineri, şi mi s-a părut la fel de greu. Dimpotrivă, cred că, atunci când scrii despre un mare artist, lucrurile sunt aşezate. Eşti un pic mai relaxat, pentru că există oameni în care ai încredere şi care au scris înaintea ta despre ei. Şi atunci sigur că poţi să fii mai liniştit, mai relaxat. Mult mai greu este să vorbeşti despre cei care intră în acest spaţiu al artelor, care debutează acum, pentru că, pe de o parte, cuvântul tău pentru ei, care te-au chemat să le vernisezi expoziţia, contează. Pe de altă parte, îţi asumi riscul de a miza sau nu pe cineva care va fi sau nu câştigător, pentru că arta, ca orice act de cultură, se face pe termene lungi şi foarte lungi. Este o alergare de cursă lungă“, a completat Cătălin Davidescu. Aşa că, deseori, îl găsim în prezenţa tinerilor, căci „sunt direct interesat să îi ajut pe cei tineri. Încerc să mă descopăr şi pe mine. În plus, dacă nu înţelegi ceea ce se întâmplă în imediata ta apropiere sau mâine, vei rămâne ancorat într-un eden al unei anumite generaţii, fie ea a anilor ’80, ’90. Cred că este o formulă sigură de a te burghezi, ramoli şi de a nu fi foarte prezent în cotidian, ceea ce nu m-ar bucura de nici un fel. Vreau să ştiu ceea ce se întâmplă cu mine, vreau să ştiu ceea ce se întâmplă în jurul meu. Nu ştiu dacă e neapărat o simplă curiozitate, cred că este bucuria de a nu fi mort“.
