„Istoria secretă a cruciadelor“
Traducere de Nicolae Baltă
Pro Editură şi Tipografie, 2007
Acum câţiva ani apărea în spaţiul cultural românesc traducerea unei cărţi care făcuse vâlvă în Occident: „Ciocnirea civilizaţiilor”, de Samuel P. Huntington. Autorul, fost consilier al preşedintelui american Lyndon Johnson, a dezvoltat o teză potrivit căreia sunt nouă mari civilizaţii despărţite de structuri de cunoaştere şi civilizaţie care fac din ele, în timp, adversare. Huntington a opinat că civilizaţia occidentală, cea mai avansată în prezent, are în islam, după căderea comunismului, un inamic căruia trebuie să-i opună o forţă teribilă pentru a nu sucomba sub loviturile acestuia. Culmea, deşi acuzat de xenofobie, Huntington este urmat în analizele şi predicţiile sale, în special după 11 septembrie 2001, de destui politicieni care văd în el un profet al erei post-Război Rece.
Cartea lui René Grousset, „Istoria secretă a cruciadelor“ (Pro Editură şi Tipografie, 2007), îşi propune să radiografieze, cu evident apetit narativ, cele şapte cruciade care au opus lumea occidentală celei islamice într-o confruntare sângerosă care a început cu cea pornită din ordinul Papei Urban al II-lea (1097) şi s-a sfârşit în 1249, când Ludovic al IX-lea a intrat cu armatele în Egipt şi în Siria. Autorul, istoric francez specializat în istoria asiatică şi orientală, face o incursiune remarcabilă în culisele cruciadelor, văzute ca reacţie la expansiunea islamului. Acesta apăruse cu 400 cu ani înainte „din nisipurile Arabiei“ şi, potrivit autorului, acoperea la data izbucnirii primei cruciade „din Siria şi până în Spania aproape jumătate din teritoriul roman, iar leagănul creştinătăţii era în continuare sub stăpânirea lui“. Grousset reaminteşte faptul că pe la anul 975 împăratul Ioan Tzimisces, unul dintre cei mai glorioşi suverani bizantini, traversase triumfal întreaga Sirie şi îşi ţinuse consiliul sub zidurile Damascului. Apoi, intrase în Galileea sfântă, luase Nazaretul şi, în semn de mărinimie, îi iertase pe locuitorii oraşului din care pornise spre Ierusalim Isus Hristos. Însă, din motive strategice care i-au întristat pe creştinii vremii, a ezitat să cucerească Ierusalimul.
Amintirea acelor vremuri de glorie a creştinătăţii stă la baza tuturor cruciadelor, dincolo de motivele uneori profund diferite care îi fac pe cruciaţii lui Baudoin al II-lea, de exemplu, să se deosebească de cei ai lui Jean de Brienne. Ca un amănunt nu lipsit de semnificaţie: Ierusalimul, cucerit de cruciaţi în 1229, avea să fie pierdut defintiv în favoarea islamului în august 1244, chiar dacă în 1917 urmaşii lui Richard Inimă de Leu, prin generalul Allenby, au cucerit pentru un timp oraşul sfânt. Istoria se scrie în continuare.
