Birmaneza iubeşte compania stăpânului

1 de 2

Pisica birmaneză are ochii de un albastru safir distinctiv, iar blana este albă sau crem cu pete mai închise la culoare, totul „asezonat“ cu lăbuţe albe ca zăpada. Pisicile birmaneze au părul lung, deşi nu la fel de lung ca persanele cu păr lung, motiv pentru care această rasă este încadrată în categoria pisicilor cu păr semilung. Această rasă nu prezintă substrat, iar blana este relativ uşor de îngrijit. Din punct de vedere al aspectului general, birmanezele par nişte pisici lungi, mai puţin îndesate decât alte pisici cu părul lung, deşi sunt mai solide decât cele din rasele somali, angora sau javanese. Blana pisicii birmaneze este deschisă la culoare, cu pete mai închise pe faţă, picioare şi coadă (ca şi siamezele). Aceste pete se dezvoltă şi se intensifică în culoare pe durata primului an de viaţă. Cele patru labe sunt albe, aceasta fiind o caracteristică a rasei. Birmaneza este o pisică de statură medie. Masculii sunt, de obicei, mai mari decât femelele.
Sănătate
şi comportament

Birmaneza este, în general, o pisică sănătoasă. Este bine însă să fie dusă anual la un control veterinar de rutină, mai ales după opt ani, pentru a preveni problemele legate de vârstă, precum boli ale ficatului sau rinichilor.
Birmaneza nu este extrem de energică şi se poate înţelege cu alte pisici din alte rase, dar este foarte afectuoasă cu cei mai mici membri ai familiei care o îngrijeşte. Într-un cuvânt, birmaneza iubeşte copiii. Birmanezele sunt pisici gentile, plăcându-le să stea în preajma oamenilor – îşi urmează stăpânul îndeaproape şi sunt tot timpul „în picioarele“ acestuia. Sunt foarte afectuoase şi cer în schimb compania oamenilor. Birmanezele vor să ştie tot şi adesea se bagă în belele din cauza curiozităţii lor exacerbate. Nu sunt zgomotoase şi sunt foarte maleabile.
Blana unei birmaneze este mai uşor de întreţinut decât cea a unei persane, deşi asta nu înseamnă că nu are nevoie de multă atenţie, mai ales dacă vreţi să participaţi cu ea la concursuri sau expoziţii. În orice caz, datorită temperamentului docil şi liniştit, îngrijirea blănii nu va fi o activitate complicată. Năpârleşte moderat.

Istorie

Există mai multe legende  referitoare la apariţia pisicilor birmaneze. Cea mai populară dintre legende spune că apariţia lor a avut loc acum câteva secole, într-un templu dedicat venerării lui Tsun-Kyan-Kse, Zeiţa de Aur cu ochii albastru safir, care veghează asupra călătoriei sufletelor. O sută de pisici de un alb pur, cu ochi de culoarea chihlimbarului, trăiau în acel templu. Într-o zi, templul a fost atacat de bandiţi. Se spune că în timp ce Marea Preoteasă era ucisă, una dintre pisicile din templu a sărit cu toate cele patru labe pe trupul stăpânei, pentru a o apăra. Acest lucru s-a întâmplat în faţa unei statui a zeiţei. În acel moment, blana pisicii a căpătat o frumoasă culoare aurie, cu excepţia urechilor, nasului, cozii şi picioarelor, care s-au transformat în maro închis. Ochii au devenit albastru safir, la fel ca ochii zeiţei, iar cele patru labe au rămas albe, acolo unde au atins preoteasa, ca semn al purităţii acesteia. A doua zi, preotesele care au supravieţuit au fost uimite să constate că toate pisicile din templu suferiseră aceeaşi transformare.
În ceea ce priveşte povestea „reală“ a pisicilor birmaneze, se ştie că, în 1919, o pereche de pisici au fost aduse în Franţa din Burma. Din păcate, masculul a murit în timpul călătoriei, dar femela, care era însărcinată, a supravieţuit, ea şi puii ei introducând rasa în lumea occidentală. Rasa a fost recunoscută în Franţa în 1925, dar în timpul celui de-al Doilea Război Mondial numărul lor s-a diminuat considerabil în Europa continentală, ajungând la sfârşitul războiului să mai existe doar câteva exemplare în Franţa. A durat mulţi ani pentru a recupera numărul pierdut, dar acest lucru s-a întâmplat până la urmă. În America, birmanezele au ajuns în 1959, iar în Marea Britanie în 1964. Rasa a fost recunoscută oficial în 1966 în Marea Britanie şi în 1967 în Statele Unite ale Americii.